Nașterea lui Venus - Sandro Botticelli

Sandro Botticelli s-a născut la Florența în anul 1445 și a devenit unul dintre cei mai cunoscuți artiști renascentiști. Protejat de familia de Medici și mai apoi de Papă, Botticelli a oscilat între teme mitologice și religioase pentru picturile sale, preluând o parte dintre elementele inovative ale Renașterii, fără să părăsească însă influențele gotice. 

 

Nașterea lui Venus

Sandro Botticelli

cca 1485

tempera pe pânză

172,5 x 278,5 cm

Galeria Uffizi, Florența

sursa

Interesul Renașterii pentru textele antice a scos la lumină legendele Greciei și Romei, care au devenit instrumente ale învățării. Tot în această perioadă au fost traduse lucrările lui Platon de către apropiații familiei de Medici, Botticelli preluând astfel ideile neoplatoniciene, transpunându-le în picturile sale.

Lucrările artistului inspirate din mitologie au fost realizate la scară mare pentru a fi expuse în locuințele somptuoase ale nobililor italieni, lucru neobișnuit până în acel moment, subiectele mitologice jucând un rol minor în pictură. Vilele și palatele erau împodobite cu fresce și tapiserii, iar în secolul al XV-lea se practica expunerea tablourilor pe un fel de lambriuri (spalliera) sau deasupra obiectelor de mobilier, fapt care a influențat compoziția picturilor.

 

 Venus Capitoline

copie după Praxiteles

sursa

Chiar dacă la începutul secolului al XV-lea legile perspectivei stabilite de Alberti și Brunelleschi erau cunoscute, Botticelli nu le-a dat prea mare importanță, multe dintre picturile sale având un aspect plat, bidimensional. Artistul nu era preocupat de redarea realistă a personajelor cu ajutorul umbrelor, respectând proporțiile și nici de redarea mișcării. Personajele sale sunt statice, sculpturale, apărând mai degrabă în fața peisajelor decât încadrate în peisaj, creând un efect de friză. Pentru redarea naturii, artistul folosește elemente decorative, la fel ca în tapiserie. 

 

 Nașterea lui Venus (detaliu) - Zefir și Chloris

Nașterea lui Venus a fost comandată de Lorenzo di Pierfrancesco dei Medici, pentru a împodobi vila sa de la țară. Pictura nu redă momentul nașterii lui Venus așa cum este descris de mitologia antică, zeița născându-se din organele genitale ale lui Uranus aruncate în mare, ci artistul s-a inspirat dintr-un poem contemporan, La Giostra, unde Venus este descrisă ca fiind adusă la țărm pe o scoică gigantică. Chiar dacă personajele nu sunt corect redate din punct de vedere anatomic, remarcându-se lungimea ciudată a gâtului, umerii căzuți și redarea stângace a brațului stâng, întreaga compoziție este caracterizată de armonie, tandrețe și delicatețe, fiind plăcută privirii. 

 

 Venus de Medici

sursa

În centrul compoziției se află zeița Venus reprezentată nud, cu plete lungi, aurii și piele albă de porțelan, trimițând la sculptura clasică Venus Pudica. Cu mâna dreaptă își acoperă un sân, iar cu cea stângă, zona pubiană. Este purtată pe scoica gigantică spre țărm, unde o așteptă o nimfă, însoțită de către Zefir și Chloris, într-o ploaie de trandafiri. Peisajul este plat, decorativ. Artistul a utilizat elemente suflate cu aur pentru redarea trunchiurilor copacilor din fundal. 

 

 Nașterea lui Venus (detaliu) - trunchiuri de copaci decorate cu elemente aurite

Pictura este presărată cu diverse simboluri, cum ar fi trandafirul (dragostea), scoica (feminitatea), ghirlanda de mirt (copacul sacru al lui Venus simbolizând iubirea eternă). În această lucrare se regăsesc ideile neoplatoniciene care au circulat în perioada Renașterii. Pentru neoplatonicienii florentini din secolul al XV-lea, Venus reprezenta atât natura spirituală a iubirii, cât și pe cea fizică. Iubirea Celestă, născută din contemplarea divinului era simbolizată de reprezentarea nud a lui Venus, iar Iubirea Terestră, de Venus împodobită cu bijuterii.

Vezi și:

Afrodita (Venus)

Amor sacru și amor profan - Tițian

Tițian (1480-1576) a fost unul dintre cei mai importanți pictori venețieni din secolul al XVI-lea, ajungînd să lucreze pentru Papa Paul al III-lea, Sfîntul Împărat Carol Quintul al Romei și Regele Filip al II-lea al Spaniei.

Amor sacru și amor profan este o frumoasă scenă pictată de artist la începutul carierei sale, în jurul vîrstei de 25 de ani, influiențat fiind de lucrările lui Giorgione. De-a lungul timpului au fost sugerate diferite interpretări ale tabloului, iar titlul sub care îl cunoaștem astăzi i-a fost atribuit abia în secolul al XVIII-lea, cînd s-a făcut inventarul colecției Borghese.

Amor sacru și amor profan, 1514

Tițian

ulei pe pînză, 118x279 cm

Galeria Borghese, Roma

sursa

Lucrarea a fost comandată de către funcționarul venețian Niccolo Aurelio, al cărui simbol heraldic este reprezentat pe sarcofag, deasupra șuvoiului de apă. Tabloul a fost realizat pentru a sărbători nunta sa cu Laura Bagarotto.

 detaliu

sursa

 detaliu

sursa

Pictura prezintă două femei cu înfățișare asemănătoare, una îmbrăcată într-o amplă rochie albă și una semi-nudă, așezate deasupra unui sarcofag-fîntînă. În mijlocul lor îl recunoaștem pe Cupidon, zeul înaripat al dragostei. În fundal se observă un peisaj liniștit, scăldat într-o lumină blîndă.

Femeia în alb ar putea fi Laura Bagarotto, iar cea semi-nudă, zeița Venus care o inițiază în tainele amorului. Dacă e să ne luăm după titlul actual, femeia îmbrăcată, ținînd mîna pe o cutie de bijuterii, reprezintă dragostea profană, iar cea din dreapta, avînd în mînă o lampă pentru ritualuri, reprezintă dragostea sacră. Dacă ne uităm cu atenție la peiasjul din spatele celor două femei, observăm că în stînga este înfățișată o cetate și un cavaler călare ce urcă drumul muntos, iar în partea cealaltă e o cîmpie unde pasc oile, o apă și turnul unei biserici.

 detaliu

sursa

Referitor la tema nupțială a tabloului, femeia îmbrăcată ține în mînă o coroană de mirt, planta sacră a zeiței Venus simbolizînd dragostea conjugală, iar pe sarcofag este așezat un trandafir, tot un simbol al iubirii. În partea stîngă, pe fundal, se observă un cuplu de iepuri simbolizînd fertilitatea. Dacă ne uităm cu atenție în partea opusă, apare un singur iepure fugărit de un cîine de vînătoare. Ce ar trebui să însemne asta?

De cînd mi-am dat seama că cele două femei sunt așezate pe un sarcofag, m-am întrebat ce l-a făcut pe Tițian să introducă un obiect funerar într-un tablou care celebrează dragostea conjugală. Explicația ar fi faptul că Nicolo Aurelio tocmai aflase de moartea tatălui său, Bertuccio Aurelio, un fapt trist, care nu a putut fi trecut cu vederea.

Bibliografie: Revista Art Gallery, nr. 28, Editura De Agostini, site-ul Galeriei Borghese, wikipedia

Ambasadorii

Nu pot încheia articolele despre Holbein, fără a prezenta pe larg capodopera sa, celebrul portret dublu al celor doi ambasadori, în care apare şi acel obiect ciudat de care pomeneam mai devreme. Îmi aduc aminte că prima data am văzut acest tablou într-o emisiune pe TVR Cultural, unde erau explicate toate simbolurile pe care le conţine. Mi s-a părut de-a dreptul fascinant.

Ambasadorii, 1533

Hans Holbein cel Tânăr

207 x 209 cm

ulei şi tempera pe lemn

Cine sunt cei doi ambasadori? Cel din partea stângă e nobilul francez Jean de Dinteville, ambasador la curtea regelui Henric al VIII-lea al Angliei, iar cel din dreapta este prietenul său, Georges de Selves, episcop de Lavour. Acesta din urmă l-a convins pe Dinteville să comande tabloul, în timpul vizitei sale la Londra, din 1533.

Cele două personaje sunt înfăţişate în mărime naturală, sprijinindu-se de o piesă de mobilier acoperită de o carpetă. Pe cele două rafturi se află o impresionantă colecţie de instrumente astrologice, de navigaţie şi muzicale, descrise de artist cu un realism impecabil. Aceste obiecte simbolizează realizările intelectuale şi spirituale ale celor doi ambasadori.

În partea inferioară a tabloului, în prim-plan, apare un obiect ciudat. Ca să-i înţelegem sensul, trebuie să îl privim din partea dreaptă a tabloului. Ne apare un craniu, realizat printr-o deformare extremă de perspectivă, numită "anamorfoză". Iniţial privirea ne este atrasă de ţinuta impunătoare a celor două personaje, alături de obiectele care le indică înalta pregătire intelectuală şi spirituală. Studiind mai bine tabloul, dăm de acest craniu deformat, prin care artistul ne aminteşte că indiferent de statut şi realizări, moartea ne va lua pe toţi.

anamorfoza

Să luăm tabloul pe bucăţele, să vedem ce mai descoperim.

Deşi sunt prieteni, între cei doi ambasadori există mari diferenţe, subliniate foarte bine de Holbein. Vestimentaţia episcopului este mai puţin colorată decât cea a prietenului său. Totodată, episcopul afişează o postură mai puţin mândră. Ni se indică şi vârsta celor doi, inscripţionată pe obiecte adecvate fiecărui personaj în parte. Vârsta lui Dinteville apare scrisă pe teaca pumnalului, iar cea a lui De Selve apare pe cartea pe care îşi sprijină mâna. Astfel, cei doi bărbaţi întruchipează cele două aspecte caracteristice Renaşterii: viaţa activă şi cea contemplativă.

Ambasadorul Dinteville

Cadranele solare indică ora şi data picturii: 11 aprilie, ora 10.30 dimineaţa.

raftul superior

Dacă privim cu atenţie globul, observăm că Holbein a scos în evidenţă zonele care acţionează în favoarea lui Dinteville. Este inclus aici numele castelului ambasadorului, Polisy, lângă Troyes. În acest loc, tabloul a fost expus prima dată.

raftul inferior

În partea stângă sus, printre faldurile draperiei, se distinge (sau ar trebui să se distingă) un mic crucifix de argint, simbolul creştin al pocăinţei şi speranţei, completând, alături de craniu, tema de memento mori a tabloului. Văd că în poză nu apare.

Acestea fiind scrise, am încheiat momentan seria articolelor dedicate lui Holbein. Trebuie să mă gândesc pe cine să vă prezint în continuare. Hm...

Bibliografie: Revista Art Gallery, nr. 47, Editura de Agostini
sursa pozelor

P.S. Design-ul blogului nu se vede bine dacă folosiţi Internet Explorer. Mai bine folosiţi Mozilla Firefox. Acum am observat.

Tehnica şi stilul lui Holbein

Holbein a realizat picturi murale, scene religioase, ilustraţii de carte, însă celebritatea şi-a câştigat-o fără doar şi poate datorită portretelor sale.

 Erasmus

Deşi tatăl său lucra în spiritul lumii medievale, Holbein cel Tânăr a urmat drumul Renaşterii. Astfel, personajele sale sunt individualizate ca descriere şi amplasarea în spaţiu este mai convingătoare decât în lucrările tatălui său. În scenele religioase, artistul s-a concentrat mai mult pe reprezentarea fizică a personajelor, decât pe valorile simbolice specifice Evului Mediu. Din lucrările sale reies anumite influienţe ale Renaşterii Itaiene, vizibile în organizarea compoziţiei şi mânuirea subtilă a luminii şi a umbrei.

După cum am spus data trecută, Holbein a realizat numeroase portete pentru regele Henric al VIII-lea al Angliei. Un proiect ambiţios, care nu s-a păstgrat însă, a fost o pictură murală pentru Whitehall Palace din Londra, în care Henric al VIII-lea apărea împreună cu Jane Seymour şi părinţii săi. S-au mai păstrat doar copii mici ale acestei lucrări, precum şi o parte din desenul preliminar executat de Holbein, care se află la Galeria Naţională de Portrete.

Holbein realiza deseori desene preliminare pentru picturile sale. Desenul era transferat apoi pe suprafaţa de pictat, prntr-o serie de mijloace mecanice. Pentru lucrarea de la Whitehall Palace, artistul efectuat un număr mare de înţepături cu acul de-a lungul contururilor, apoi a plasat desenul peste panoul care urma să fie pictat. A presărat apoi praf de cărbune prin aceste mici găuri.

O altă metodă era plasarea unei coli de hârtie acoperită cu un strat de praf de cretă între desen şi suprafaţa de pictat, contururile fiind trasate mai apoi cu un stilet. Praful de cretă era foarte uşor de transferat pe suprafaţa de pictat, astfel că nu lăsa urme permanent vizibile.

Pe desenele preliminare artistul nota deseori diferite observaţii, cum ar fi "satin alb", "catifea purpurie" etc. Astfel s-a întâmplat în cazul unui portet celebru, cel al Christinei a Danemarcei, o posibilă mireasă pentru Henric al VIII-lea. Artistul a beneficiat de o şedinţă de pictat de doar trei ore în prezenţa Christinei.

Hobein era unul dintre primii artişti din Anglia care a pictat miniaturi, ajutând la crearea unei puternice tradiţii în acest sens.

Scene religioase:

 Cina cea de taină

Noli me tangere

Portete în miniatură:

Catherine Howard

Desene preliminare:

Desen pentru o fântână cu emblema lui Anne Boleyn

Stiudiu pentru un portet al familiei lui Thomas More

Ilustraţii de carte:

Portete:

 Lordul Cromwell

Thomas More

Sir Henry Wyat

Mary Wotton, Lady Guildenford

Robert Cheseman

Vezi şi: Hans Holbein (1497-1543)

Bibliografie: Revista Art Gallerz, nr.47, editura De Agostini

sursa pozelor

Hans Holbein (1497-1543)

Data trecută am scris despre Vermeer, un maestru baroc al scenelor de gen. Acum am ales un pictor renascentist, celebru datorită portetelor sale. Hans Holbein este cel care i-a portetizat pe regele Henric al VIII-lea, pe numeroasele lui neveste şi pe membrii importanţi de la curte. O cunoscută lucrare a artistului este portetul dublu al celor doi ambasadori, unde se regăseşte un obiect ciudat reprezentat.

Hans Holbein cel Tânăr s-a născut Augsburg, Germania în 1497. Tatăl său, Hans Holbein cel Bătrân, fratele său, Ambrosius şi unchiul său, Sigmund erau pictori, deci Hans a luat contact cu arta din copilărie.

 Autoportret, 1542

Galeria Ufizzi, Florenţa

În acea perioadă, Augsburg era un oraş prosper, un centru financiar şi comercial. Una din reşedinţele împăratului Maximilian I se găsea aici, alături de alte construcţii importante care trebuiau decorate. Părea mediul potrivit pentru un pictor, dar Hans şi Ambrosius s-au mutat la Basel, la aproximativ 240 de kilometri de oraşul natal, pentru a lua contact cu lumea şi pentru a căpăta experienţă. Basel era un important centru universitar, iar industria tipografică era prosperă.

Prima comandă a celor doi fraţi a fost realizarea unor ilustraţii de carte. Deşi modestă, această comandă i-a ajutat să pătrundă în cercurile intelectuale.

Primele picturi care îi pot fi atribuite cu certitudine lui Hans sunt portretul lui Jakob Mayer, primarul oraşului Basel şi al soţiei sale, din 1516. Între 1517 şi 1519, Hans a lucrat împreună cu tatăl său la decorarea casei procurorului şef din Lucerna, la aproximativ 80 de kilometri de Basel.

În 1519, Hans revine la Basel, unde rămâne timp de şapte ani. În acest timp a părăsit oraşul o singură dată, pentru a merge în Franţa. Artistul a intrat ca maestru în breasla pictorilor din Basel la 25 septembrie în acelaşi an, iar în 3 iulie, anul următor, a devenit cetăţean al oraşului. Tot în această perioadă Holbein s-a căsătorit cu Elsbeth Schmid, fiica unui tăbăcar, cu care a avut patru copii. Se spune că ar fi avut şi o amantă, Magdalena Offenburg, care i-ar fi servit ca model pentru picturile sale.

Holbein s-a evidenţiat drept un artist talentat, realizând altare, picturi murale, ilustraţii de carte şi modele pentru vitralii, alături de celebrele lui portrete. În curând a devenit cel mai cunoscut pictor al oraşului. Un client important al său a fost Erasmus, care l-a introdus în Anglia, în 1526, prin câteva scrisori de recomandare.

Hans Holbein i-a fost recomandat lui Thomas More, care în 1529 a fost numit cancelar, cea mai influientă persoană după rege. Artistul a locuit în casa lui More şi a pictat pentru acesta un portret de grup, în care erau înfăţişaţi More şi familia sa. Portretul a fost distrus într-un incendiu, dar s-au păstrat câteva desene.

În 1528, Holbein a revenit la Basel. unde a cumpărat o casă. Artistul a primit o comandă pentru realizarea unor picturi murale pentru primărie. În 1532, s-a întors în Anglia, lăsându-şi, ca de obicei, familia la Basel. S-a stabilit definitiv la Londra.

Regele Henric al VIII-lea divorţase de Caterina de Aragon, iar Thomas More demisionase din funcţia de cancelar. Holbein a fost nevoit să îşi caute alţi clienţi. Printre aceştia a fost Thomas Cromwell, principalul consilier al regelui. Aşa a fost remarcat de însuşi Henric al VIII-lea, devenind sfetnic regal. Comenzile sale includeau crearea de modele pentru robe regale, legături de cărţi, dar artistul a devenit renumit pentru portetele realizate regelui şi apropiaţilor săi.

La sfârşitul vieţii, Holbein avea datorii mari, iar din testament, reiese că a avut doi copii nelegitimi. Artistul a murit în anul 1543, din cauza epidemiei de ciumă, care începuse să se răspândească în Londra.

Lucrările lui Holbein:

Jane Seymour, c. 1536-1537

 Kunsthistorisches Museum, Viena

Charles de Solier, senior de Morette

1534-1535

Richard Southwell, 1536

William Warham, 1527

John Chambers, 1541-1543

Henric al VIII-lea, 1536

Urmează stilul şi tehnica lui Holbein.

sursa poze: wikimedia commons
Bibliografie: Revista Art Gallery, nr. 47, Editura de Agostini

Dealul Capitoliului

Nu am mai vorbit demult despre Roma şi m-am gândit să remediez de urgenţă situaţia. Mai am o gramadă de poze pe care vreau să vi le arăt. Ignoraţi, vă rog, calitatea lor şi faptul că au fost luate în fugă, pe o temperatură ridicată, cu soarele care îmi bătea cu generozitate drept în cap. Păcat că nu mi-am cumpărat o şapcă "I love Rome", care se vindea la toate colţurile. 

Să nu mă mai întind cu scrisul şi să trec la subiectul de astăzi, Dealul Capitoliului. Pe această colină, cea mai mica din cele şapte,  îşi aveau sediul autorităţile municipale ale Romei. Piaţa Capitoliului (Piazza del Campidoglio) a fost proiectată de celebrul Michelangelo. Tot el a proiectat şi clădirile care o mărginesc: Palazzo Nuovo (stânga) şi Palazzo dei Conservatori (dreapta), formând împreună Muzeele Capitoline şi Palazzo Senatorio (în centru). Întregul proiect a fost finalizat în secolul al XVII-lea, după moartea marelui artist, respectându-se în mare parte planurile acestuia. 

Scara ce duce în Piaţa Capitoliului este numită Cordonata.

În vârful scării se află statuile celor doi fraţi gemeni, Castor şi Pollux, numiţi şi dioscuri (în gr. fiii lui Zeus). Aceştia s-au născut din uniunea lui Zeus cu Leda , avându-le ca surori pe Elena din Troia şi Clitemnestra, soţia lui Agamemnon.  

 Palazzo Senatorio cu Tunrnul Patarina:

 sursa

Palazzo Nuovo:

În centrul pieţei se află copia statuii ecvestre din bronz a lui Marcus Aurelius. Originalul, datând din secolul al II-lea, a fost înlăturat în 1981, fiind expus în Palazzo Nuovo, care face parte din Muzeele Capitoline.

Detalii Palazzo Senatorio:

În final, o poză cu nelipsitele scutere care se strecoară cu uşurinţă pe străduţele înguste ale Romei.

Vila d'Este

M-am intors de pe meleaguri italiene, plina de bucurie si voiosie, cu multe poze mai mult sau mai putin reusite si o gramada de informatii care momentan mi se amesteca prin cap. Am avut parte si de ploaie si de soare, am vizitat o groaza de locuri minunate, printre care o multime de biserici, am suferit de dureri de spate si de picioare, dar efortul depus a meritat din plin.

O sa prezint pe rand cateva din obiectivele pe care le-am vizitat. Desi ma tenteaza sa incep cu Colosseumul, sau cu Capela Sixtina, sau cu biserica Sfantul Petru, o sa pun cateva poze cu o vila care mi-a placut foarte mult.

Situata in orasul Tivoli, in apropiere de Roma, Vila d'Este e un exemplu de arhitectura renascentista. Interioarele sunt decorate cu fresce, iar gradinile sunt impodobite cu numeroase fantani.

Interiorul:

Gradinile:

Vila i-a fost incredintata cardinalului Ippolito al II-lea d'Este, fiul lui Alfonso I d'Este si al Lucreziei Borgia. Acesta a fost numit guvernatorul orasului Tivoli de catre Papa Iulius al III-lea, primind cadou aceasta vila pe care a reconstruit-o dupa planurile lui Pirro Ligorio, incepand cu anul 1550. Interioarele au fost pictate sub conducerea pictorului Livio Agresti din Forli.

V-ar placea sa locuiti intr-o asemenea vila?