Viata si opera lui Eugene Delacroix (1798-1863) - partea a II-a

***pentru a vedea pozele mai mari, dați click pe sursa de unde le-am luat (cele mai multe sunt de pe art.com)***

(Continuare de la partea I)

In 1832, călătorește la Maroc, unde ia contact cu o lume noua din punct de vedere spiritual și din punctual de vedere al felului de a înțelege și executa pictura.

Se împrietenește cu domnul Auguste, un om bogat, care aduse din peregrinările sale costume orientale, arme, miniature, stofe și bijuterii. In Masacrul din Chios, unde sunt reprezentați turci și greci, o parte din costume proveneau din colecția domnului Auguste.

Il interesează tipul bărbatului musulman, cât și caii pe care ii vede în cele mai diverse situații. Întâlnește și câteva evreice cu fata descoperita, care ii vor servi drept modele în Nunta evreiasca.

Arab punând șaua pe cal
Eugene Delacroix, 1855
ulei pe panza
Muzeul Hermitage, Sankt Petersburg
sursa

Trece și prin Alger, unde ii este permis sa intre într-un harem și sa vadă femeile musulmane la ele acasă. De aici originea tabloului Femeile din Alger.

Femeile din Alger
Eugene Delacroix, 1834
ulei pe pânză
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Fiecare dintre femeile din tablou are atitudine gânditoare și neocupata, ca toate ființele care nu au multa treaba de făcut și își petrec timpul visând. Într-un interior pitoresc și bogat, cu rochiile și găteala lor splendid,avem în fata noastră unul dintre cele mai frumoase tablouri din câte exista, și o imagine autentica și justa a lumii orientale.

Tot atunci își da seama de importanta luminii meridionale într-un peisaj. Lumina puternica, brutal, dar transparent și naturala, încât e în stare sa armonizeze o întreaga compoziție.

In 1834 expune la Salon Femeile din Alger. Statul ii comanda apoi câteva tablouri reprezentând batalii din istoria Franței.

Pentru Galeria Bătăliilor din Versailles, el efectuează Lupta de la Taillebourg, la care participase Ludovic cel Sfânt.

Lupta de la Taillebourg
Eugene Delacroix
sursa

In 1840, expune la Salon trei tablouri capital: Dreptatea lui Traian, Barca lui Don Juan, Cruciații de la Constantinopol.

Dreptatea lui Traian
Eugene Delacroix, 1840
sursa

Naufragiul lui Don Juan
Eugene Delacroix, 1840
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Putin mai înainte, se ocupa cu decorații murale, creând ansambluri enorme pentru Camera deputaților, pentru Senat și Primărie.

In salonul regelui din Palais Bourbon, adică la Camera deputaților, Delacroix trebuie sa facă o decorație, în condiții foarte neprielnice. Salonul era o încăpere destul de mare, ai cărei pereți erau toți separate de uși și ferestre. El totuși izbutește sa împartă în asa fel suprafața zidurilor, încât sa ii rămână pentru plafon patru patrulatere mari, în care introduce patru alegorii (subiecte clasice): Justiția, Agricultura, Industria și Războiul. In jurul lor, el grupează alte figuri, tot alegorice. Dintre ele menționam Mediterana, Ronul și Oceanul.

Justiția și Industria
Eugene Delacroix, 1833-44
sursa

Intrarea cruciaților în Constantinopol este o pânză destinata la început pentru Galeria Cruciadelor de la Versailles, cedata mai târziu Muzeului Luvru. Reprezinta momentul în care șefii cruciaților, în 1204, după ce au bătut pe bizantini, au intrat în oraș și își dau seama de distrugerile grozave cauzate de război. Pe planul întâi sunt câteva figuri obișnuite în arta lui Delacroix: femeia, cărei soldații i-au smuls hainele; bătrânul care cere iertare; șeful bizantin, pe care un soldat îl trage de barba, iar în fundal unul dintre cele mai frumoase peisaje, reprezentând orașul Constantinopol.

Intrarea cruciaților în Constantinopol
Eugene Delacroix
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Delacroix nu disprețuiește nici portretul, pictându-l astfel pe Chopin.

Frederic Chopin
Eugene Delacroix, 1838
ulei pe panza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

El trebuie sa decoreze și alte Sali: biblioteca Camerei deputaților, biblioteca Senatului, galeria lui Apolo din Luvru, salonul Pacii din Primăria Parisului, capela bisericii Saint-Suplice.

Biblioteca Camerei Deputaților era o sala enorma, împodobita cu doua hemicicluri, la cele doua extremități și cu cinci cupole pe pandantivi, care trebuiau și ei acoperiți de pictura. Forma pe care Delacroix trebuie sa o dea operelor sale e dificila. In hemicicluri, picture trebuia sa ia direcția curba a zidurilor. Pandantivii erau și ei triunghiulari cu o suprafața curba; iar cupolele erau jumătăți de sfere.

El lipește o pânză pe zid și o pictează direct, fresca nefiind pe placul lui, asociind culoarea cu ceara.

Isi imaginează istoria civilizației omenești, de când Orfeu adusese în Grecia artele și pana când aceleași arte sunt calcate in picioare de către Atila. Intr-un hemiciclu așează subiectul cu Orfeu, în celalalt subiectul cu Atila. Pentru cele cinci cupole alege politica, istoria, filosofia, științele, artele și poezia, iar in pandantivi pune exemplificări din istoria omenirii, în legătura cu temele principale.

In cupola Senatului, el imaginează un subiect care e un omagiu adus lui Dante. Sunt oameni importanți, care nu au fost botezați, deci nu au dreptul sa intre în Paradis, dar care merita sa fie în rând cu sfinții. Tema principal este prezentarea lui Dante de către Virgiliu lui Homer, asistat de câțiva poeți ai anticității.

Hemiciclurile reprezinta scena când Alexandru cel Mare închide într-un sipet poemele homerice.

Alexandru cel Mare si poemele lui Homer
Eugene Delacroix
sursa

In 1849 începe decorarea galeriei lui Apolo de la Luvru, construita sub Ludovic al XVI-lea și începuse sa fie decorate de Charles Le Brun. Plafonul i se încredințase lui Delacroix, care alege ca subiect triumful soarelui, al luminii asupra întunericului.

Decorația de la Hotel de Ville, din Salonul Pacii, nu mai exista. Mai sunt câteva schite cu câteva divinități și muncile lui Hercule.

Tavanul Salonului Pacii din Hotel de Ville
Eugene Delacroix
sursa

Ultima mare opera este capela Sfinților Îngeri din biserica Saint Suplice. Sunt trei compoziții: sus, Sfântul Mihail învingând balaurul, la dreapta, Elidor gonit din templu, la stânga, lupta lui Iacob cu Îngerul.

Intre timp nu renunța la pictura de șevalet. Teme vechi sunt reluate și teme noi sunt adăugate. Este atras de anumite subiecte din viata Mântuitorului: Înmormântarea lui Christos, Sfântul Sebastian etc.

Crucificarea
Eugene Delacroix
sursa

Regăsim și amintiri din Maroc.

Artistul moare la 13 august 1863.

Unul dintre hemiciclurile bibliotecii palatului Bourbon reprezinta cum am spus pe Atila călcând in picioare Italia si Artele. In mijloc este Atila, distrugătorul civilizațiilor, ținând in mana biciul. In jurul lui fug îngrozite artele.

Atila călcând în picioare Italia și Artele
Eugene Delacroix, 1843-1847
ulei si ceara pe pânză
Biblioteca Palatului Bourbon, Paris
sursa

Una din decorațiile pandantivilor reprezinta Educația lui Ahile. Centaurul, insarcinat sa aibă grija de erou, il poarta în spinare și îl învață sa ia pasarea din zbor, cu arcul. E unul din acele subiecte care se potriveau temperamentului artistului. Ahile, o minune de trup de adolescent, prin atitudinea lui ne arata tot interesul pasionat pe care îl poarta vânătorii la care participa, alături de centaur.Centaurul, acel amestec de om și cal, e arătat atât de potrivit, încât nu ne surprinde ca din trupul calului răsare omul acela.

Educatia lui Ahile
Eugene Delacroix
Biblioteca Palatului Bourbon, Paris
sursa

Din decorația bibliotecii Senatului, cea mai pretuita dintre scene este Prezentarea lui Dante. Trebuie sa ne-o închipuim ca o suprafața rotunda, în mijloc cu câteva elemente decorative, printre care un vultur ce tine în ghiare o inscripție din Dante si spre margine cu patru scene din care sic ea a lui Homer orb.

Plafonul galeriei lui Apolo e mai greu de prins într-o fotografie din cauza dimensiunii mari. In mijloc este Apolo, într-un car tras de cai, care parca varsă foc pe nări. Alături se găsește sora lui Diana, care ii da săgețile. Sus, Victoria îl încoronează alături de Iris Aurora. De jur împrejur grupuri de divinități care lupta cu fiarele răufăcătoare. In mijloc, șarpele Python simbolul răului, care e omorât de săgeata lui Apolo.

Foarte frumoasa e și pictura care îl ilustrează pe Elidor alungat din temple de un înger, cât și Lupta lui Iacob cu Îngerul.

Elidor alungat din templu
Eugene Delacroix
sursa

Lupta lui Iacob cu îngerul
Eugene Delacroix
sursa

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul si Realismul), George Oprescu

Viata si opera lui Eugene Delacroix (1798-1863) - partea I

In jurul lui Delacroix si Ingres se concentrează întreaga mișcare artistica din secolul al XIX-lea.

Subiectele sale se inspira din acțiunile omului, acțiuni a căror faima a fost transmisa de legende, ori inventata de marii poeți ai veacului. In fond, trecând în revista operele lui Delacroix, constatam o alta forma de umanism, ale cărui limite înglobează nu numai umanismul Renașterii, ci îl completează cu experiențele timpurii modern.

Autoportret
Eugene Delacroix, 1837
sursa

Analele istorice, legendele, viata triburilor marocane și algeriene, totul e pus la contribuție, mai ales atunci când un destin tragic pare sa urmărească pe cineva care se prăbușește cu zgomot: Sardanapal, bizantinii învinși de cruciați, Hamlet, Ofelia, Ovidiu, vânătoarea de lei, fiarele în lupta cu omul. Liniștea și fericirea, perioadele de reculegere, îl interesează mai puțin.

Nici făuritorii de civilizații nu ii sunt indiferenți, cu neliniștea, cu grijile lor – Iustinian, Ludovic cel Sfânt – când se lupta sau se impun celorlalți semeni. Uneori ei înving fortele naturii, mai adesea cad învinși, unii resemnați, copleșiți de o tristețe muta, alții revoltându-se.

Artistul îl admira pe Michelangelo, pe Caravaggio și pe cei din secolul al XVII-lea, cu exagerările lor naturaliste, cu arta lor bazata pe efecte de contraste.

Monument in cinstea lui Delacroix
Gradina din Luxemburg
sursa

Delacroix este rezervat fata de mulțime, cu ceva profund aristocratic în toata ființa sa. Pe de alta parte, cu excepția lui Michelangelo, mintea sa era mai ascuțita, sensibilitatea sa mai rafinata, talentul sau mai complex.

La o analiza mai atenta a artistului constatam reacții puternice ca fulgerul, însa ordonate de o inteligenta clara și prevăzătoare, totul supus unei voințe neinfrante. Asa era și Rubens și marii venețieni, a căror opere ii erau cunoscute mai ales de la Muzeul Luvru.

Se naște în 1798. Tatăl sau e un personaj important, prefect în doua județe din sudul Franței. Tatăl sau moare, și ii succede în funcție Talleyrand, un prieten de familie, care se presupune de unii istorici ca ar fi tatăl adevărat al lui Delacroix.

Talleyrand este protectorul artistului. Delacroix izbutește astfel sa își expună operele la Salon, dar sunt aspru criticate. Totuși sunt cumpărate de stat.

Delacroix, ca și copil, avea un temperament excepțional și o vivacitate rara. Are de mic aptitudini pentru desen, cât si o atracție pentru muzica, la fel ca și Ingres.

La 9 ani este dus la Paris, la Liceul Imperial, unde nu e printre cei mai buni elevi. Aici leagă numeroase prietenii, fiind o fire plăcuta și simpatica.

La 18 ani se hotărăște sa devina pictor și intra în atelierul lui Guerin, care fusese elevul lui David. Guerin nu vrea sa facă din elevii săi niște imitatori și ii incurajează sa se dezvolte conform aptitudinilor fiecăruia. Delacroix poate sa viziteze astfel Luvrul și sa facă copii după toate tablourile care ii plăceau.

Artistul este silit sa își câștige existenta de foarte tânăr. Se îmbolnăvește de tuberculoza, boala care il chinuie toata viata. Locuiește la țară un timp, neglijându-și studiile la Paris.

Primește câteva comenzi de tablouri religioase, care nu erau chiar pe placul sau. Face și câteva caricaturi.

In 1822, la Salon, expune primul sau tablou mare, Dante și Virgiliu intrând în infern sau Barca lui Dante. Profesorii aproba tabloul, dar exista și critici acerbe. Tabloul este cumpărat de stat.

Dante si Virgilui în infern
Eugene Delacroix, 1822
sursa

Delacroix simpatizează cu mișcarea de independent a Greciei. In acel moment asistam la războiul dintre turci și aceasta țară. Artistul se va inspira de la teme în legătura cu evenimentele respective.

Tabloul mai sus menționat, expus la Salon, ne amintește de operele lui Rubens. Trupurile goale de bărbați și de femei au fost sugerate de un tablou de-al acestuia din seria Mariei de Medici. Însa compoziția lui Delacroix ne amintește și de unii din eroii lui Michelangelo: musculatura formidabila, gesturile bruște, durerea de pe fatal lor.

Totuși, artistul nu e mulțumit de coloritul sumbru din Barca lui Dante. Visa altceva. Simțea nevoia strălucirii și energiei tonului, mai multa frăgezime, mai multa transparenta, acorduri bazate pe câteva note puternice, bine echilibrate.

In a doua opera însemnata, Masacrul din Chios, el dovedește ca poate ajunge la acest scop.

Masacrul din Chios
Eugene Delacroix, 1824
Muzeul Luvru, Paris
sursa

In intervalul dintre cele doua opera, artistul se familiarizează cu practica acuarelei. Aceasta tehnica ii deschide orizonturile cele mai largi. Cei doi prieteni ai săi, Fielding și Bonington, ii demonstrează ca tonurile vii, dizolvate în putina apa, dau un colorit mai aerat și mai transparent, tablourile fiind mai spontane, cu o nota lirica.

Delacroix izbutește astfel sa ii înțeleagă pe englezi, prin care se răspândește în Franța termenul de dandism. Este vorba de o eleganta exagerata în costum, pornita de la dorința de a se singulariza, de o preocupare vie pentru culorile și forma hainelor, pentru coafura. Delacroix adopta aceasta distinctive de ordin vestimentar.

Nu era sportiv, nu practica scrima sau călăria. Totuși iubea calul în mod deosebit, introducând aceasta dragoste în tablourile sale. Iubește si fiara prinsa în cușcă, vizitând grădinile zoologice pentru a-i cunoaște obiceiurile si anatomia.

Cai arabi luptându-se
Eugene Delacroix, 1860
sursa

Pui de tigru jucandu-se cu mama sa
Eugene Delacroix, 1830
Muzeul Luvru, Paris
sursa

De la studiul animalului trece la studiul peisajului. El considera ca peisajul trebuie sa fie într-un total acord cu scena reprezentata. Ii admira pe Constable și pe Turner.

Vanatoare de lei
Eugene Delacroix, 1861
Art Institute, Chicago
sursa

Toate aceste preocupări și sugestii vor fi exprimate în Masacrul din Chios. Subiectul i-l oferise războiul pentru independenta Greciei. Grecii se revoltaseră contra turcilor, iar aceștia se răzbunaseră prin represalii îngrozitoare, omorând bărbați, femei, copii, pe întreg teritoriul grecesc.

Ce ne izbește mai întâi în acest tablou este împreunarea unui subiect tragic, vehement, ca la Rubens, cu un mare peisaj în armonie cu subiectul, cum întâlnisem la Gros (Ciumații din Iaffa). Se simte contactul artistului cu peisajul englez. Mai întâi, in lumini, un fel de a picta în care stratul de culoare este mult mai gros decât pana atunci; mai multa transparent în umbre, obținuta cu glasiuri, care dau profunzime tonului.

Cum se prezintă desenul lui si cum înțelege el culoarea:

Ingres e un static. Ce îl interesează e sa obțină o figura în echilibru desăvârșit, asa încât toate părțile ei sa se armonizeze intre ele. El nu se preocupa decât de calitatea liniei, de poezia formei.

Delacroix e un dinamic. Pe el nu il interesează trupul în nemișcare, ci, din contra, tocmai trupul omului sau al animalului în momentul în care se pregătește pentru o acțiune decisive. Nu poate totuși sa surprindă toate momentele succesive ale unei acțiuni. Trebuie sa se mulțumească doar cu unul din aceste moment. In loc de linia continua și aproape rigida , deși foarte frumoasa, a lui Ingres, la Delacroix vom avea o linie întrerupta, cu curbe bruste, cu accente, cu reveniri. Trupul omenesc apare atunci cum apar, agitându-se, un peste sau o pasare prinși într-un lat, când, în loc sa ai o imagine precisa a formelor, vezi numai ceva care se mișcă și se zbate, și prin acea mișcare determinând mai mult sau mai puțin raportul reciproc al volumelor.

Delacroix are mai putina nevoie de model decât Ingres. La el imaginația înlocuiește modelul viu, conducându-l întotdeauna la ținta. El e convins ca modelul răcește inspirația și poate chiar sa o rătăcească. Totuși, ii place ca anumite detalii caracteristice sa fie luate după natura, producând senzația de viata reala.

Sa trecem acum la culoare. Culoarea trebuie sa fie pentru un pictor ceva viu și convingător, care sa izbească plăcut privirea. Ea nu este un accesoriu cum era la Ingres, ci esențialul unui tablou. Artistul crede ca fiecare ton are un echivalent sentimental: rosul deșteaptă pasiunea, violetul sau albastrul evoca tristețea.

El se servește de tonuri vii și bătătoare la ochi, roșu, verde, alb, galben, care sunt legate intre ele prin tonuri intermediare, în general complementare. La Delacroix, umbrele sunt chiar luminoase. Pune pensula, după cum e și subiectul, când mai calm, când mai cu furie, cu vehement. Si în general, forma pe care o lasă tușa este când a unor virgule, când a unor linii paralele. In acest chip e obligat sa descompună tonurile compuse în culorile simple care le compun, fiind un premergător al impresionismului.

El își da seama de teoria reflexelor și o practica în mod constant. In natura, o culoare care se găsește alături de alta culoare nu este niciodată în tonalitatea pe care ar avea-o dacă ar fi singura, într-un mediu in care sa nu pătrundă nicio alta raza de lumina venita de la alta culoare.

Sa vorbim despre compoziție. Delacroix ajunge sa iubească medaliile antice. El își da seama ca în vreme ce medaliile și monedele contemporane, când se tocesc, sunt la fel de uzate în toate părțile, medaliile antice, când se rod, păstrează încă compoziția originala. Capul e șters, însă volumul lui se simte încă.

Ajunge astfel la concluzia ca orice compoziție trebuie sa fie imaginata ca formata din mai multe “ove”, adică din figuri geometrice de forma unui ou, care se leagă unele de altele și care-ți dau scheletul unei compoziții.

Un Arab la panda este lucrat în timpul călătoriei în Maroc, din 1832. Linia șerpuiește, oprindu-se din când în când la anume locuri, scoțând în relief un detaliu, cu un accent,care da viata și vigoare desenului, de pilda în vesmânt. Bratele sunt desenate poate nu extrem de exact, dacă judecam anatomic, dar da impresia unei forte gata sa izbucnească.

Arab așezat
Eugene Delacroix
sursa

Medea, un studiu în vederea tabloului, este foarte important pentru a înțelege maniera de desenator a lui Delacroix. Un critic francez (Gautier) descrie gestul eroinei în chip admirabil, comparându-l cu cel al unei leoaice care își strânge puii. In câteva linii, artistul ne-a dat conturul trupului Medeii, care pare cuprinsa de emoția puternica pe care trebuia sa o simtă în momentul în care se decide sa-și suprime copiii. Avem un exemplu elocvent de întrebuințare a ovelor.

Delacroix își da seama ca intre școala franceza de pictura și cea engleza contemporana, existau mari deosebiri și ca pentru chipul sau de a picta ar fi necesar sa ia contact nemijlocit cu ce se producea atunci în Anglia.

Analizând peisajele lui Constable, el ajunge sa înțeleagă cum erau ele pictate. Pentru a reda, de exemplu, o pajiște verde, cea mai mare parte dintre artiști se mulțumesc sa fixeze câteva tonuri, care sa evoce tonalitatea medie. Deasupra ei pictează câteva detalii, tufe de flori, fire de iarba.

Constable reproduce oarecum obiectiv ceea ce vede în natura. In loc sa se servească de un ton sau doua, el descompune suprafața pe care trebuie sa o picteze în mici porțiuni, pe care le pictează cu trăsături de pensula independente una de alta din punct de vedere al formei și chiar din punct de vedere al tonului.

Delacroix vine în contact cu literatura engleza, cu Byron, Shakespeare, Cu Goethe, interesându-l mai ales elementul de drama din opera acestora.

Sardanapal reprezinta ultimul moment al regelui oriental, atunci când, învins in lupta, se hotărăște sa piară pe rug, împreuna cu sclavele, caii si bogățiile lui.

Moartea lui Sardanapal
Eugene Delacroix
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Natura moarta e un tablou fără celebritatea lui Sardanapal, dar tot atât de interesant. Pe planul întâi, într-un imens peisaj, care se întinde cât vezi cu ochii, Delacroix așează homarii roșii si pasările vânate, cu pene multicolor. Sub un cer tragic, obiectele din primul plan, pictate cu o măiestrie neîntrecuta, ne vorbesc de misterul marii, de splendoarea pasărilor, pentru ca privirea sa meargă mai departe, la vederea grava care se întinde în dosul naturii moarte.

Natura moarta cu homar
Eugene Delacroix
sursa

In anul 1830, Carol al X-lea restrânge libertatea presei. Parisul se revolta, face baricade, pornește contra guvernului și regale e detronat. Este asa numita revoluție din iulie 1830. In locul dinastiei Burbonilor care e alungata, e adusa o alta ramura a Burbonilor, cu Louis-Philippe, care acorda imediat toate libertățile presei.

Delacroix are 32 de ani și e un tânăr energic, care simpatizează cu mișcarea populara. Executa un tablou de mari dimensiuni, Libertatea ghidând poporul, singurul cu conținut politic din arta sa.

Libertatea ghidând poporul
Eugene Delacroix
Muzeul Luvru, Paris
sursa

In acesta compoziție, el amesteca ficțiunea cu realitatea.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Renasterea), George Oprescu, Editura Meridiane

Lupta dintre clasicism si romantism in Franta

Arta imperiala era cea din vremea lui Napoleon, stapanul Europei, care o impune in arhitectura, scupltura si mai ales in pictura, in Franta si in restul statelor cucerite.

In 1815, imparatul este definitv invins. Acest fapt constituie un evenimente politic memorabil din istoria lumii, avand repercursiuni si asupra artei, care nu e total independenta de politica. Se trece de la Imperiu la Restauratia lui Ludovic al XVIII-lea.

Prima jumatate a secolului va cunoaste alte doua schimbari semnificative, doua alte revolutii, cea de la 1830 si cea de la 1848.

Artistii tineri, care isi facusera educatia artistica in timpul Restauratiei, se indreapta in doua directii contrare: unii se conformeaza tendintelor fundamentale ale Restauratiei; ei vor fi clasici. Altii, din contra, se vor manifesta intr-un spirit cu totul opus; vor fi neconformisti, individualisti, dezordonati: vor fi romantici. Clasicismul si romantismul vor atinge punctul lor culminant, gasindu-se unul fata de celalalt in cel mai aprig antagonism.

Pe toate terenurile Restauratiei este reprezintata o revenire la traditie. In domeniul artistic, se revine la arta protejata de ultimii regi ai Frantei, trecandu-se peste Imperiu si Revolutie.

Artistii sunt nevoiti sa porneasca adesea, in operele lor, de la motive in legatura cu viata regelui Ludovic al XVIII-lea. Noi vor fi insa tablourile cu subiecte religioase, tratate clasic, dupa regulile Academiei, acum din nou infiintata.

David, care fusese total impotriva acestei institutii, devine parintele academismului, adica al Academiei asa cum ea va lua fiinta dupa Restauratie, unde se introduc si se pastreaza cu sfintenie tocmai crezul artistic formulat de parintele clasicismului.

Cele doua mari individualitati din domeniu picturii din aceasta vreme sunt Ingres (clasic) si Delacroix (romantic), dar totusi vom gasi in opera lui Ingres elemente romantice, iar in opera lui Delacroix elemente clasice.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul si Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Originile romantismului

Secolul al XVIII-lea e o perioada de trecere, cuprinzând în sine numeroase posibilități. Societatea vechiului regim se stingea pasiva, lăsând locul unei ale societăți care nu avea caractere complet definite.

Cuvântul “romantism” nu este de origine franceza, ci nordica. Expresia apare pentru prima oara în Anglia, in secolul al XVII-lea, întrebuințându-se atunci când era vorba de un aspect sălbatic din natura, impresionant prin caracterul lui tragic, prin faptul ca te predispune la tristețe.

Acest fel de a înțelege natura, caracterizat de “romantic”, îl găsim și în Franța. Dar aici sentimentul se complica. Societatea din secolul al VIII-lea, după domnia lui Ludovic al XIV-lea și după explozia de senzualitate din perioada lui Ludovic al XV-lea, simte nevoia de ceva nou. “Les ames sensibles”, sufletele sensibile, încep sa devina tot mai numeroase.

Iubirea începe sa fie conceputa nu ca un sentiment liniștit, duios, ci ca ceva vulcanic, care tulbura și distruge, care nenorocește, strica echilibrul moral și intelectual al ființei. Tinerii și tinerele par cu atât mai fericiți cu cât mai multe obstacole se vor ridica in calea realizării pasiunii lor. Un astfel de sentiment, poate mai stăpânit, îl întâlnim în scrierile lui J. J. Rousseau.

Aceasta stare de spirit va influenta, evident, evoluția genurilor literare. Vom întâlni în aceasta vreme romane sub forma de confidente și confesiuni. Tot atunci se traduce în Franța, Shakespeare, sub o forma modificata, francizata. Apare și interesul oamenilor pentru Evul Mediu, pentru subiectele din viata trubadurilor.

In pictura, chiar înainte de romantismul propriu-zis, apar subiecte care dau satisfacție sufletelor sensibile, ori peisaje pline de torente, de copaci rupți de furtuna, marine cu naufragii.

Influenta acestei mentalități nu se oprește la literatura și artele plastice, ci merge mai departe: parcurile si grădinile se vor transforma la contactul ei. Vor apărea ruine, morminte închipuite, apoi se va neglija cu totul vechea maniera franceza de a întreține o gradina cu alei și peluze în forme geometrice. Pe cât posibil, se va da grădinii un aspect neglijat, părăsit, cu pesteri a căror intrare va fi ascunsa de plante agățătoare, cu arbori cu ramurile frânte, cu coloane răsturnate.

Deci, în fata tendințelor clasice, se ridica aceste tendințe romantice. Romanticii se vor recruta mai ales printre cei născuți la sfârșitul secolului al XVIII-lea si în deceniile următoare.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Atitudinea clasica si romantica

Pentru a înțelege mai bine cele doua curente rivale din secolul al XIX-lea, clasicismul și romantismul, e necesara o scurta prezentare a celor doua atitudini în general.

Clasicismul este, în estetica, acea tendința către simplicitate, claritate, logica și echilibru, în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc, adică în care orice reprezentant al umanității, ori de unde ar proveni el, sa se poate recunoaște. Într-o opera clasica sunt în general evitate complicațiile inutile, contrastele puternice, excesele, detaliile multiple, caracterele prea excepționale. Totul pare sa se supună legilor stricte ale rațiunii.

Epoca cea mai strălucita în care stilul clasic s-a manifestat în toata splendoarea lui, este o anumita perioada a artei greco-romane, care nu tine decât câteva sute de ani. Dupa ea, mult mai târziu, Renașterea pare sa îndeplinească aceleași condiții.
Romantismul este contrar tuturor principiilor semnalate în clasicism. El prezintă manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci mai contrare acelui “general omenesc” esențial în clasicism, fiind astfel dificil de prins în reguli.

Romantismul, ca sa fie prețuit, trebuie sa găsească în noi afinități cu creatorul operei.

Un autor, ca și un artist romantic, nu va face apel la rațiune, ci va încerca sa câștige favoarea noastră uimindu-ne, impresionându-ne puternic sentimentul sau imaginația.

Deci nu exista decât un singur fel de a fi clasic, acela care răspunde logicii și rațiunii, dar exista nenumărate chipuri de a fi romantic, deoarece romantismul se trage tocmai din ceea ce este particular, straniu, în fiecare dintre noi.

Clasicismul impune prin impresia de unitate, de liniște, de măsura, de echilibru intre părțile constitutive. Romantismul, din contra, “irațional” și “aconventional”, nu respecta nicio regula, decât obținerea expresivului cu orice preț.

Analizând cele doua tendințe după criteriul care în arta are o semnificație deosebita, după atitudinea artistului fata de natura, ajungem la convingerea ca un artist clasic admira lumea exterioara, o prețuiește, o înțelege și o considera în totalitatea ei ceva armonios, rezultat al unor legi cosmice mereu aceleași și neadmițând niciun fel de excepție. Un clasic va ajunge neapărat la convingerea ca omul e tot ce e mai interesant și mai desăvârșit pe lume, fiind centrul și măsura tuturor lucrurilor.

Pentru un romantic, din contra, natura este ceva haotic și fără limita. Ea se prezintă străbătuta de forte misterioase, imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista, și încă mai puțin omul. Acesta, contrar voinței sale și uneori fără sa își dea seama, este tarat de aceste forte, devine jucăria lor. Romanticilor li se potrivește foarte bine expresia “un peisaj este o stare de suflet”, opera devenind un mijloc curent de expresie lirica a sentimentelor.

La clasici, din pricina intervenției rațiunii și contururilor precise, asistam la o tendința severa de a separa artele și, în mijlocul fiecărei arte, genurile. Pictura nu trebuie amestecata cu sculptura, drama cu comedia, poezia cu proza.

La romantici, din contra, dorința de a amesteca diversele arte intre ele și genurile în cadrul aceleași arte este generala.

Doctrina clasica se pretinde ieșita din studiul întregului neam omenesc și capabila sa fie aplicata la tot omul. Deci, ceea ce diferențiază națiile pământului, ceea ce face din fiecare popor o entitate, nu putea interesa pe clasici. De aceea idea naționalității, care va juca în istoria politica a secolului al XIX-lea un rol important, este în realitate un produs al romantismului, care favorizează și renașterea sentimentului religios, după epoca de ateism a marii Revoluții franceze.

Romanticii își îndreaptă atenția și spre geografia ținuturilor mai puțin cunoscute sau mai stranii, deci ii preocupa Orientul, tarile exotice, Sudul, apoi Asia, Africa, cele doua Americi. Ei sunt de asemenea interesați de civilizațiile dispărute, de zidurile colosale distruse de timp, tema apăruta frecvent în literatura și în artele plastic.


Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, București, 1986