După cum probabil știți, în piețele Unirii și Libertății din Timișoara, cât și pe străduțele din apropiere, au fost amplasate șapte sculpturi ale unor cunoscuți artiști contemporani, alese de o comisie de specialitate: Marea piramidă și Coajă de om de Mircea Roman, Supermam și Eva de Virgil Scripcariu, Ansamblu de coloane de Ion Nicodim, De-a telefonul de Bogdan Rață și Totem de Mircea Roman, care este deocamdată nefinalizată, fiind montat doar soclul. S-a ales expunerea unor opere de artă în detrimentul acelor populare statui pentru pozat răspândite pe la noi prin țară, cum sunt cele de la Alba Iulia din cetate, reprezentând oameni din trecut, cu care să-ți faci selfie-uri reușite.
Totem, Mircea Roman (nefinalizată); Supermam, Virgil Scripcariu;
Eva, Virgil Scripcariu; Coajă de om, Mircea Roman
Părerea oamenilor despre noile sculpturi din Timișoara este în mare parte negativă, așa cum reiese din secțiunea de comentarii a articolelor din presa locală. Mai mult decât atât, timișorenii sunt de-a dreptul oripilați de urâțenia și lipsa de sens a acestor statui stranii. Majoritate susțin că nu înțeleg nimic din ele, că nu reprezintă arta adevărată, că nu se potrivesc cu spațiul în care au fost amplasate, că le fac orașul de rușine. Dânșii ar prefera, în schimb, o statuie cu Tarzan și maimuța, sau în cel mai bun caz, niște sculpturi clasice ale unor personalități Timișorene.
În primul rând, timișoreanul obișnuit nu are cum să treacă mai departe de aspectul vizual al acestor sculpturi, pentru că nu e consumator de artă. Aici nu vorbesc despre persoanele care au terminat o școală de specialitate sau cele care frecventează din plăcere muzeele și galeriile. Mă refer la omul de rând, care a făcut un liceu, poate și o facultate, lucrează în comerț sau în multinaționale, poate mai și călătorește în afara țării din când în când. Unde să învețe omul acesta despre artă? La școală, unde în singura oră de educație plastică se face matematică? Acasă, unde singurele cărți de artă sunt cele din colecția Adevărul, nedesfăcute încă din folie? Ce pretenții poți să ai de la un om care nu a deschis în viața lui o carte de istoria artei, care nu știe să numească măcar un artist român contemporan, care are impresia că rolul artei e acela de a fi frumoasă, iar dacă lui nu i se pare că e frumoasă, atunci înseamnă că nu-i artă.
De-a telefonul, Bogdan Rață
Oamenii încă visează că sculptura a încremenit undeva pe timpul lui Michelangelo și că tot ceea ce nu arată ca David, e urât și lipsit de sens. Am depășit de mult acea perioadă, artiștii nu mai simt nevoia de a sculpta cu dalta în marmură siluete umane redate cu acuratețe. Arta nu are un rol decorativ, de a înfrumuseța spațiul și nu trebuie să placă tuturor din punct de vedere estetic. Opera de artă are o anumită semnificație, transmite un mesaj, te provoacă să gândești, să simți, să te întrebi. Nimeni nu înțelege în totalitate operele de artă la prima vedere. De exemplu, un critic de artă care vernisează o expoziție, simte uneori nevoia să privească lucrările chiar și câteva zile la rând pentru a le pătrundă semnificația. Așa că nu-i corect să aruncăm cu pietre în sculpturile contemporane doar pentru că nu le putem decodifica. N-ar fi mai util să punem mâna pe carte și să citim câte ceva despre artist? Timișoara are o bibliotecă de artă bine pusă la punct unde sunt sigură că se găsesc informații. Sunt curioasă dacă autorii comentariilor negative au trecut vreodată pe acolo.
Eu mă bucur mult că s-au amplasat aceste sculpturi în spațiul public, căci astfel omul de rând care ocolește muzeele și galeriile, este obligat să dea nas în nas cu arta contemporană. Fie că vrea, fie că nu vrea, ea este acolo, iar el trebuie să o privească și să facă față sentimentelor pe care aceasta i le trezește. Vrând, nevrând, aceste opere de artă ridică anumite probleme, trezesc anumite întrebări. E un început.
Totem, Mircea Roman
Îmi place și faptul că au fost răspândite prin centrul vechi al orașului. E zona cea mai frecventată de turiști, iar noul pus în dialog cu vechiul crează un contrast favorabil care scoate în evidență lucrările. Singura sculptură care nu-mi place cum a fost amplasată este Totem, din fața Muzeului de Artă. Când am trecut pe acolo, nu mi-am putut da seama dacă acea construcție rectangulară vroia să fie un soclu sau o gheretă pentru uneltele muncitorilor, căci maschează în mod vizibil instalațiile electrice folosite la organizarea spectacolelor din Piața Unirii. Soclul unei sculpturi are un rol foarte important, iar în acest caz relația soclu-sculptură este una foarte strânsă, personajul lui Mircea Roman urmând să fie atârnat într-un anumit fel de soclu. Așa că nu mi se pare normal să adăpostească instalații electrice, fire, cabluri, țevi sau alte lucruri de genul acesta. E vorba de o opera de artă, trebuia găsită o altă soluție. În al doilea rând, nu cred că din punct de vedere vizual, relația dintre sculptură și clădirea muzeului e una fericită. Din depărtare, soclul din bronz înnegrit apare ca o pată nedefinită, închisă la culoare pe fațada muzeului.
Cam atât am avut de spus deocamdată despre noile sculpturi din Timișoara. Nu le înțeleg nici eu semnificația, deși mi-am notat în gând unele idei, dar mă bucură prezența lor și le iau ca pe o provocare, ca pe un puzzle care trebuie rezolvat. Mi-ar plăcea ca publicul timișorean să le considere un îndemn către studiu, către cunoaștere, transformând negativismul în curiozitate și totodată aș vrea să văd din partea școlilor, a muzeelor și a galeriilor mai multă implicare în educarea artistică a oamenilor. Fără un pic de ajutor în această direcție, ei vor continua să respingă ceea ce nu cunosc și nu înțeleg.
sursa imagini: tion.ro, gazetadinvest.ro
