Opera lui Ingres

Apoteoza lui Homer - detaliu (Victoria)
Jean Auguste Dominique Ingres
sursa

Jurământul lui Ludovic al XIII-lea este opera cu care Ingres se prezintă publicului parizian după prima întoarcere din Italia. Sus, o Madona, executata în cel mai pur stil al lui Rafael.

Jurământul lui Ludovic al XIII-lea
Jean Auguste Dominique Ingres
sursa

Mai jos, facem cunostința cu un alt Ingres, cu un mare interpret al realității. Atât în felul în care a redat figura regelui, cât și în detaliile costumului, în cele doua mâini întinse, în coroana, în sceptre, în toata partea stânga a tabloului artistul se arata un mare maestru.

E ca și cum tabloul ar fi fost despărțit în doua zone: sus zona divina, executata în stil clasic, jos realitatea. Cei doi îngeri sunt tot în stilul lui Rafael, ca și Madona.

Apoteoza lui Homer este un tablou de mari dimensiuni și conceput în înălțime, nepotrivit pentru rolul sau de plafon. El ar fi trebuit văzut de jos în sus, dar Ingres îl executa ca și cum s-ar prezenta unui privitor normal, în picioare.

Apoteoza lui Homer
Jean Auguste Dominique Ingres, 1827
ulei pe pânză
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Subiectul comporta o mulțime de portrete, căci Ingres imaginează literații lumii veniți sa aducă un omagiu șefului lor suprem, lui Homer, în momentul în care muza, una dintre cele mai frumoase creații ale lui Ingres, pune pe capul poetului orb coroana nemuririi.

Figurile trebuiau sa fie destul de precise, pentru ca sa evoce fără greutate trăsăturile personajelor, dar, în același timp, ireale, asa cum le-am vedea în vis. In alegerea lor, Ingres a fost extrem de scrupulos. A considerat ca prin reprezentarea lor în tablou el făcea o clasificare, de care alții se cuvenea sa tina seama.

La dreapta și la stânga tronului lui Homer sunt cele doua fiice nemuritoare, Iliada și Odiseea. Iliada, o splendid viziune, amintește de marile creații ale Renașterii, de Sibilele lui Rafael și Michelangelo. Odiseea este visătoare, ea a văzut atâtea în călătoria ei. Pentru aceste figuri, cât și pentru capul lui Homer, artistul a făcut numeroase schite. Numai pentru Homer sunt cunoscute pentru o suta de studii.

Sfântul Simforian, in care se găsesc detalii minunate, imaginate tocmai ca sa arate cât de învățat este un pictor de istorie putea sa fie la ocazie, Ingres a îngrămădit fără absoluta necesitate, nenumărate personaje. Ele mișuna, se jenează unele pe altele și toate au aerul ca sunt introduse ca sa ne arate cât de ușor știe Ingres sa rezolve problemele de perspective.

Martirul Sfantului Simforian
Jean Auguste Dominique Ingres
sursa

Totuși se găsesc câteva figuri minunate. In primul rând, figura sfântului, de pe planul întâi, arătat cu toata căldura, cu tot avântul sentimentului lui, cu acea nevoie de a se sacrifice pentru credința.

Sunt apoi, câteva fragmente de încântătoare picture, cum e călăul din planul întâi, femeia cu un copil în brate, figura plina de compasiune pentru suferința tânărului mucenic.

Criticata cu asprime de contemporani a fost figura din stânga, mama sfântului, în momentul în care, aplecata peste zidurile cetății, îl incurajează sa moara pentru credința lui. Cu dispreț pentru legile perspectivei, deși femeia e dincolo de ziduri, Ingres o pictează tot asa mare ca figurile din primul plan.

Izvorul este printre tablourile de nud, dintre cele mai admirate. A fost început în timpul primei șederi în Italia a artistului și terminat după 36 de ani. Tânăra fata care ii pozase nu mai putuse continua, iar tabloul rămâne neterminat pana când Ingres găsește un alt model asemănător primului.

Izvorul
Jean Auguste Dominique Ingres, 1856
ulei pe pânză
Muzeul Orsay, Paris
sursa

Vârsta de aur, din castelul Dampierre, nu este terminata. In dreapta și în stânga, Ingres imaginează grupurile fericiților muritori, toți goi, petrecând, cântând, dansând, o imagine a paradisului terestru, pe care ducele De Luynes o credea foarte deplasata pentru salonul sau, dar totuși nu a distrus-o.

Varsta de aur
Jean Auguste Dominique Ingres, 1862
ulei pe pânză
Muzeul Fogg Art,universitatea Harvard, Cambridge, MA, USA.
sursa

Baia turceasca este tabloul executat în ultimii ani ai vieții artistului, la vârsta de 79 de ani. In el, Ingres revine din nou la tema care îl urmărește în tot decursul vieții, a reprezentării trupului femeiesc. El îngrămădește toate atitudinile și toate formele de frumusețe posibila, pe care le întâlnise în cariera lui de pictor. Totusi femeile devin acum mai grase, mai voluminoase, mai rotunde, aproape ca in sculpturile indiene.

Baia turceasca
Jean Auguste Dominique Ingres, 1862
ulei pe pânză
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Portretele:

Realist, Ingres pictează ceea ce vede, mai ales ceea ce e caracteristic, ceea ce individualizează un chip, pe care îl ridica pana in a face din el simbolul unui tip social sau psihologic. Chiar și modele ciudate, mai ales cele feminine, care se succed în vremea Restaurației , a domniei lui Louis Philippe, a celui de al doilea Imperiu, îl avantajează în cariera. El știe sa tragă folos din pene, din panglici, din voaluri, din nenumăratele bijuterii, din șalurile indiene, în toate culorile curcubeului.

In același timp, știe sa găsească pentru fiecare persoana ce-i pozează, poziția cea mai nimerita, cea care ii pune în valoare expresia figurii. Este un minunat desenator și are un mod personal de a înțelege coloritul, adică tot ceea ce se potrivea mai bine cu tehnica subțire, delicata, fără impastari, a execuției sale.

Ingres nu iubea portretul, il considera un gen înjositor pentru un pictor de istorie, cum se credea. Totuși nu a putut refuza asemenea opere în care îl găsim pe adevăratul Ingres.

Focillon descoperă trei faze în felul de a se prezenta al portretelor lui Ingres. Ele se pot urmări cronologic, începând cu portretul "etrusc", ieșit din contactul artistului cu vasele grecești și bazat pe puterea evocatoare a liniei.

Ceva mai târziu, avem portretul "quattrocentist", tribute de recunoștința pentru arta prerafaeliților. Linia șerpuitoare care mărginește conturul s-a potolit. De multe ori fondul este constituit de un peisaj.

Si mai târziu apare portretul rafaelic, omagiul supreme pe care pictorul îl aduce lui Rafael.

Când avea de executat un portret, Ingres începea cu o schița, în creion, în care fixa atitudinea personajului, silueta lui, gestul mâinilor, îndeosebi atunci când era vorba de o fizionomie interesanta. Mai ales în ceea ce privește poziția bratelor, artistul era grozav de exigent.

Madame Riviere este poate imaginea cea mai populara din opera lui Ingres, din prima parte a activității sale. E tipica pentru portretul de tip "etrusc". Ingres e preocupat sa realizeze un contur armonios, suplu, șerpuitor, prin cunoscuta sa execuție conștiincioasa, subtila, cu putina culoare.

Madame Riviere
Jean Auguste Dominique Ingres, 1806
ulei pe pânză
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Granet, printre portretele de bărbați se bucura de o mare faima. Face parte din categoria omagiilor fata de amici. Pe fondul tabloului, care aparține categoriei quattrocentiste, el a redat, cu o simplitate impresionanta, în tonuri plate,o silueta a Romei eterne.

Portretul lui Granet
Jean Auguste Dominique Ingres, 1807
ulei pe pânză
Muzeul Granet, Aix-en-Provence, Franta
sursa

Doamna Devaucay era una dintre frumusețile Romei și prietena intima a ambasadorului francez. Ingres este fermecat de trăsăturile pline de simplitate și de bunătate ale aceste femei, pe care o reda în portretul bazat pe concepția etrusca, pe eleganta siluetei.

Doamna Devaucay
Jean Auguste Dominique Ingres, 1807
ulei pe pânză
Muzeul Conde, Chantilly, Franța
sursa

Doamna Destouches este unul din acele “creioane” care minunează pe artiștii cunoscători și pe marele public. Totul e neașteptat, bizar, în acest portret. Modelul este așezat în asa fel, încât ai impresia unei compoziții puțin dezechilibrate. In liniuțe de o finete și de o precizie rara, ne sunt indicate nu numai trăsăturile fetei, ci și toate nimicurile unei toalete de ultima moda, pompoanele și fundele acestei extraordinare pălării.

Mme Louis-Nicolas-Marie Destouches
Jean Auguste Dominique Ingres, 1816
desen
sursa

O capodopera a artei franceze este portretul Domnului Bertin, directorul jurnalului “Des Debats”. Ingres incercase în nenumărate rânduri sa fixeze atitudinea pe care s-o dea acestui personaj, de o inteligenta sclipitoare, dar care, din cauza staturii fizice,era greu de pus în cadru, într-un portret. Ingres îl întâlnea adesea: îl văzuse în picioare, șezând, vorbind, perorând, luase după el numeroase schite. Nimic nu îl mulțumea pe deplin. Simțea ca alta trebuie sa fie înfățișarea pe care Bertin se cuvenea sa o aibă in portret.

Louis-Francois Bertin
Jean Auguste Dominique Ingres
sursa

Într-o zi, intrând la acesta din urma, Ingres îl surprinde în fotoliu, în momentul in care ii pune o intrebare. Il oprește și îl anunță plin de bucurie, cu acel entuziasm copilăresc, care ii era caracteristic, ca în sfârșit a găsit ceea ce cautase atâta vreme.

Una din pasiunile lui Ingres, în afara de pictura, era muzica. Astfel executa portretul lui Cherubini, compozitor renumit și bun prieten. Pornește de la idea Apoteozei lui Homer, introducând muza muzicii, încoronând pe muzicant. Din cauza materialului mai puțin solid, figura muzei s-a degradat cu vremea.

Cherubini
Jean Auguste Dominique Ingres, 1842
ulei pe panza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Demne de atenția sunt și portretul ducesei De Broglie, o frumusețe aristocratica și cel al doamnei Ingres, burgheza simpatica, grăsuță, placida.

Louise de Broglie, Contesse d'Haussonville
Jean Auguste Dominique Ingres, 1845
ulei pe pânză
The Frick Collection, New York
sursa

Printesa Albert de Broglie
Jean Auguste Dominique Ingres, 1853
ulei pe pânză
Robert Lehman Collection, Metropolitan Museum of Art, Manhattan
sursa

Doamna Ingres
Jean Auguste Dominique Ingres

Doamna Ingres
Jean Auguste Dominique Ingres, 1815
ulei pe panza
colectie privata
sursa

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, București, 1986

Jean-Auguste-Dominique Ingres (1780-1867)

Ingres și Delacroix sunt cele doua figuri impunătoare în domeniul picturii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, profund deosebiți, completându-se unul pe altul tocmai prin acesta opoziție.

Ingres este reprezentantul clasicilor, după exilul lui David și după moartea lui Gros.

Se naște în 1780 la Montauban, în sudul Franței. Multa vreme este nehotărât intre pictura si muzica.

Autoportret

Jean Auguste Dominique Ingres
sursa

La Paris intra în atelierul lui David unde întâlnește anticul, divinitățile grecești, eroii de epopee si romane, acea divinizare a corpului gol, acea preocupare constanta de drapare. Totuși, Ingres simte nevoia de o atingere mai directa cu natura și astfel ajunge la concluzia ca idealul care-i vine de la David trebuie corectat printr-o confruntare a modelului cu viata.

El este un senzual lipsit de imaginație, incapabil sa conceapă ceva cu fantezia. Greoi și lent în tot ce compune, înaintând cu sfiala,cu multa prudenta, atunci când e vorba de o opera mai vasta, făcând și refăcând atitudinile personajelor pricipale, puține la număr, el nu e stăpân pe sine și nu are căldura necesara, decât când copiază după natura. Atunci dovedește o sensibilitate, un interes pentru obiectul văzut, care sunt unice în arta franceza.

Ingres este în primul rând un desenator, fiindcă estetica sa îl obliga sa acorde liniei un loc esențial in efectuarea operei de arta. El extrage din tot ceea ce vede întreg caracteristicul.

El spunea: “Orice lucru imitat după natura este o opera de arta”. Deci, mijlocul de care se servește este desenul: “Un lucru bine desenat va fi întotdeauna bine pictat”, le proclama elevilor. Ingres mai afirma ca “Desenul este totul; umbra nu este desen”, iar “orice se poate exprima prin linie, chiar și fumul”.

Rezulta de aici ca la el culoarea e un lucru secundar, fără însa sa fie indiferenta. Felul lui de a așterne tonurile este cu totul altfel decât la romantici. Se mulțumește cu un strat foarte subțire, delicat, pus cu precauție, care însa evoca exact tonalitatea lucrului reprezentat. In aceasta tonalitate generala aproape nu exista diferențe de nuanțe. Tonul local și atât. De multe ori un nud întreg iți da impresia ca este executat într-un singur ton. Privit de aproape, vedem ca sunt numeroase treceri de la o nuanța la alta, însa delicate, aproape imperceptibile, pentru a sugera volumele și relieful.

In 1800 Ingres concurează pentru Premiul Romei, însa David, profesorul sau, stăruie ca premiul sa se dea altui artist. Un an mai târziu, reușește sa câștige premiul, fiind trimis în Roma abia cinci ani mai târziu. In tot acest timp, lucrează mai ales portrete.

Ingres considera acest gen inferior. El se numește pe sine un pictor de istorie, adică de mitologie, de scene legendare. Executa portrete din necesitate. Prin ele își câștiga însa renumele.

Portretul artistului la 24 de ani (1804) și tabloul de concurs pentru premiul Romei sunt doua lucrări importante din aceasta perioada. In portret, el are exact tipul unui simpatic meridional francez: brun, cu un ten palid măsliniu, cu ochi negri, plini de pasiune și este prins în fata șevaletului. Tabloul ne izbește prin calitatea superioara a desenului, care ne amintește de Durer si Holbein.

Autoportret la 24 de ani
Jean Auguste Dominique Ingres, 1804
ulei pe pânza
Muzeul Condé, Chantilly, Franța
sursa

Ingres nu recurge mai niciodată la umbre. Umbra i se pare un element care îngreunează o fizionomie si o materializează. De aceea, cu excepția unor pete ușoare sub bărbie si a alteia sub buze, toata figura e ținuta in același ton palid, însa luminos. Volumul reiese numai din perfecțiunea desenului.

Tabloul de concurs este o compoziție de gen istoric. In Iliada se spune ca Ahile, supărat, se retrăsese in cotul sau și nu mai voise sa lupte de partea grecilor. Troienii câștiga atunci mari succese. Agamemnon, comandantul grecilor, trimite emisari la Ahile, care sa îl roage sa revină pe câmpul de lupta. Este momentul ales de Ingres.

Artistul se găsește încă sub influenta lui David, mai ales în felul în care concepe figurile drapate. Nudurile lui David, cam lipsite de viata, semănau prea mult cu statuile antice. Nudurile lui Ingres se apropie mai mult de natura.

In anul 1806, Ingres ia contact cu Italia. Ceea ce îl izbește mai întâi este opera lui Rafael, adică forma antica, nobila, armonioasa, asa cum o cunoscuseră grecii și cum ajunsese pana la artiștii Renașterii.

Se întâlnește si cu alte forme de arta, bazate tot pe desen: vasele etrusce, in realitate vase grecești, cele care pe un fond alb sau rozaliu, sunt ornamentate cu figuri conturate cu o simpla trăsătura. Ingres se interesează si de arta oriental, de miniaturile persane si de unele picturi chineze, care erau reducerea unei scene la o trăsătura sugestiva.

Face studii aproape după tot ceea ce vede, peisaje, figuri, obiecte, introducându-le în compozițiile sale.

Romantismul care apare în opera lui Ingres se caracterizează prin eleganta conturului, prin provocarea plăcerii, numai si numai prin înscrierea formelor și a mișcării într-o linie cursiva și mlădioasa, prin caligrafia acestui contur. Apoi, prin obținerea poezie formei pornind de la realitatea imediata, cu exagerarea detaliilor expresive în vederea stilului.

Ingres prezintă o curiozitate mereu vie pentru tehnici noi-și aceasta o trăsătura a romantismului sau - pentru fresce, de exemplu.

Totuși o duce greu la Roma. Prietenul sau, Bartolini, il invita atunci la Florența. In 1824 se întâmpla un eveniment care ii schimba cursul vieții. Din Italia, el trimisese la Paris câteva tablouri la Salon, care nu sunt apreciate. Dar, în anul menționat, statul francez ii comanda pentru catedrala din Montauban tabloul Jurământul lui Ludovic al XIII-lea, reprezentând momentul în care regale pune Franța sub protecția Fecioarei. Tabloul are un succes considerabil.

Printre operele trimise din Roma la Paris era și un tablou reprezentându-l pe Oedip, un compromise intre ceea ce Ingres învățase de la David, și va găsi aprecierea la Academia de Arte. Artistul reprezinta momentul în care eroul răspunde întrebărilor Sfinxului. Un nud bărbătesc de acest fel am fi găsit și în tablourile lui David sau ale davidienilor. Ingres însa merge mult mai departe in copierea naturii. In fata noastră e un tânăr minunat prins, conturat incisiv și cu toate amănuntele, evident și cu anumite imperfecțiuni ale trupului.

Mai târziu pictează scena dintre Jupiter si Thetis, de la Muzeul din Aix. Thetis ii cere lui Jupiter o favoare. Este redata măreția zeului, dar si slăbiciunile sale umane, ca sa înțelegem ca și el e simțitor ca toți bărbații la gratia femeiasca. La picioarele lui, Thetis simbolizează eternul feminin, insinuant, victorios, care în sfârșit a obținut ceea ce dorea.

Jupiter si Thetis
Jean Auguste Dominique Ingres, 1811
sursa

Ingres se inspira de la prerafaeliți. Ca și ei, exagerează anumite detalii, de exemplu mana dreapta a lui Thetis, aproape cilindrica, cu care aceasta mângâie barba și gura lui Jupiter. Pictorul o imaginează ca o floare, cu aceeași gratie și frăgezime pe care o prezintă și tulpina si petalele nuferilor. Întreaga ei atitudine este ca de pisica lingușitoare.

Am vorbit de romantismul lui Ingres. In opera Visul lui Ossian însuși subiectul este romantic. Deci nu numai execuția, ci și subiectul fac din Ingres un pictor cu totul deosebit de estetica davidiana.

Visul lui Ossian
Jean Auguste Dominique Ingres, 1811

Dar unul dintre cele mai glorioase tablouri ale sale este Marea odalisca. Este reprezentata printr-un contur gingășia și eleganta suprema a unei forme impecabile de trup femeiesc. Din nou constatam exagerări, de exemplu proporția bratului sau lungimea spatulei, despre care criticii spuneau ca are doua vertebre în plus. Cu toate acestea, avem înaintea noastră una dintre cele mai luminoase apariții ale unui trup femeiesc din arta secolului al XIX-lea.

Marea odalisca
Jean Auguste Dominique Ingres, 1814
ulei pe panza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Roger eliberând-o pe Angelica sau Perseu si Andromeda este executat tot sub impulsul tendințelor rafaelite, atât în compoziție cât și în aspectul figurilor.

Roger eliberând-o pe Angelica
Jean Auguste Dominique Ingres, 1819
Ulei pe pânza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Scena e la suprafața fără profunzime. Trupurile aproape nu au relief. Unul dintre cele mai frumoase exemple de figura nuda de fecioara e trupul Angelicăi, uniform, în tonalitatea lui. Apoi, ca o exagerare, ca o deformare a realității, Angelica, de spaima, are gatul mai umflat ca în realitate.

Un detaliu imaginat cu mare îndrăzneala, tocmai sa dea impresia ca femeia aceasta, în momentul in care apare cavalerul sa o salveze, era în culmea groazei.

La Salonul din 1824, Ingres expune în același timp cu Delacroix, care prezintă Masacrul din Chios. Academia de Arta se simte amenințata de romantism, deci are nevoie de noi aderenți, cautându-i printre artiștii tineri. Cel dintâi nume care se ofera Academiei este cel al lui Ingres datorita marele sau succes cu Jurământul lui Ludovic al XIII-lea.

Operele romanticilor încep sa fie respinse de Salon. Apare o dușmănie intre Ingres și Delacroix.

Statul ii comanda lui Ingres Apoteoza lui Homer ca sa acopere plafonul uneia din sălile Luvrului. Homer reprezinta pentru artist simbolul cel mai strălucit al artei clasice, pe care o “divinizează”. Aducând un omagiu poetului, el ar dori sa exprime și toata admirația, toata recunoștința sa pentru cele mai mari genii ale omenirii. Deci, la fiecare, el le destina un loc in aceasta opera, ii pune sa formeze împreuna un cortegiu lui Homer orb, care, pe un tron, ca o divinitate, le primește omagiul și e încoronat de muza.

Apoteoza lui Homer
Jean Auguste Dominique Ingres, 1827
ulei pe pânza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Opera aceasta, subtila si abstracta ca tema, prezintă calități și defecte, ca mai toate tablourile lui Ingres. Din aceasta cauza nu are succesul așteptat.

Mai târziu, episcopul din Autun ii comanda pentru catedrala din oraș Martirul Sfântului Simforian. Apare si aici disprețul pentru legile perspective. Cum Ingres nu era prea dotat pentru compoziții vaste, cu multe personaje, în tablou apare o îngrămădeala ilogica de personaje, gesticulând violent. Pictura este un eșec răsunător.

Disperat ca toata lumea il dușmănește, artistul părăsește orașul, obținând postul de director al Academiei franceze din Roma. Aici el trebuie sa se ocupe de educația artistica a pictorilor care luaseră Premiul Romei.Este una dintre cele mai liniștite perioade ale sale.

In 1841 se întoarce la Paris. Face multe portrete, impuse de relațiile sociale. In afara de portrete, apar cele mai frumoase nuduri ale sale: Venus Anadiomene și Baia turceasca.

Baia turceasca
Jean Auguste Dominique Ingres, 1862
ulei pe panza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Venus Anadiomene
Jean Francois Dominique Ingres, 1848
ulei pe panza
Muzeul Conde, Chantilly, Franța
sursa

Moare în 1867.

Mormantul lui Ingres in cimitirul Père Lachaise din Paris
autor Fernando González del Cueto
sursa

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Lupta dintre clasicism si romantism in Franta

Arta imperiala era cea din vremea lui Napoleon, stapanul Europei, care o impune in arhitectura, scupltura si mai ales in pictura, in Franta si in restul statelor cucerite.

In 1815, imparatul este definitv invins. Acest fapt constituie un evenimente politic memorabil din istoria lumii, avand repercursiuni si asupra artei, care nu e total independenta de politica. Se trece de la Imperiu la Restauratia lui Ludovic al XVIII-lea.

Prima jumatate a secolului va cunoaste alte doua schimbari semnificative, doua alte revolutii, cea de la 1830 si cea de la 1848.

Artistii tineri, care isi facusera educatia artistica in timpul Restauratiei, se indreapta in doua directii contrare: unii se conformeaza tendintelor fundamentale ale Restauratiei; ei vor fi clasici. Altii, din contra, se vor manifesta intr-un spirit cu totul opus; vor fi neconformisti, individualisti, dezordonati: vor fi romantici. Clasicismul si romantismul vor atinge punctul lor culminant, gasindu-se unul fata de celalalt in cel mai aprig antagonism.

Pe toate terenurile Restauratiei este reprezintata o revenire la traditie. In domeniul artistic, se revine la arta protejata de ultimii regi ai Frantei, trecandu-se peste Imperiu si Revolutie.

Artistii sunt nevoiti sa porneasca adesea, in operele lor, de la motive in legatura cu viata regelui Ludovic al XVIII-lea. Noi vor fi insa tablourile cu subiecte religioase, tratate clasic, dupa regulile Academiei, acum din nou infiintata.

David, care fusese total impotriva acestei institutii, devine parintele academismului, adica al Academiei asa cum ea va lua fiinta dupa Restauratie, unde se introduc si se pastreaza cu sfintenie tocmai crezul artistic formulat de parintele clasicismului.

Cele doua mari individualitati din domeniu picturii din aceasta vreme sunt Ingres (clasic) si Delacroix (romantic), dar totusi vom gasi in opera lui Ingres elemente romantice, iar in opera lui Delacroix elemente clasice.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul si Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Opera lui Louis David

(click pe poze pentru a le mari)

Lupta Minervei cu Marte este una dintre primele lucrări, una dintre cele cu care s-a prezentat la concursul de la Roma. Un subiect mitologic tratat de el, dar tratat și de mulți alții. Este influențat încă de tradiția secolului all XVIII-lea.

Personajele cu mișcări violente, într-o atitudine baroca, sunt răspândite în întreg cadrul. Minerva poarta o casca cu multe pene fluturând. Marte aproape învins, apare cu înfățișare teatrala. Într-un colt apare și Venus, care ii ofera ajutor iubitului sau, care va ieși învingător.

Portretul contelui Potocky răspunde altei tendințe. A fost executat la Roma. Este prezentat un portret calare, de dimensiuni natural, cu multa eleganta și distincție, cât și cu originalitate și viziune. “Spartanul” de mai târziu este atras aici de tot ce poate procura plăcere într-o execuție.

In Horatiile, prima sa opera senzaționala, lucrurile se schimba. Se pare ca a fost inspirat de o reprezentare a tragediei lui Corneille. La început ar fi dorit, se zice, sa arate pe bătrânul Horațiu vorbind în fata mulțimii, ca sa isi apere fiul. Si-a dat seama ca mulțimea ar fi atras atenția de la personajul principal și s-a oprit la un alt moment, cel în care Horațiu împarte fiilor săi spadele și ii pune sa jure ca se vor întoarce învingători.

Juramantul Horatiilor
Louis David, 1784
ulei pe panza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Scena se profilează pe un fond foarte simplu. Coloanele severe, fără capiteluri și fără baze, arcade in stil roman; pe planul întâi, ca într-un basorelief, compoziția. La mijloc bătrânul Horațiu, la dreapta femeile, în stânga, cei trei luptători. In grupul femeilor, David lasă totusi forma grațioasa, languroasa și eleganta, pe care o văzuse la înaintașii săi.

Singurul defect care i-a fost imputat este monotonia gesturilor celor trei luptători.

In Paris și Elena el renunță la draperii și îndrăznește sa prezinte trupuri goale. I s-a părut mai prudent sa prezinte gol pe bărbat. Într-o încăpere, o reproducere a uneia din sălile Luvrului, el a așezat pe cele doua personaje ale lumii antice, una simbolizând frumusețea femeiasca, cealaltă, pe cea bărbăteasca. Elena apare extreme de grațioasa, iar Paris e un adolescent, comparabil cu cele mai perfecte statui ale antichității.

Paris și Elena
Louis David, 1788
ulei pe pânza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Unul din tablourile cele mai impresionante este cel în care l-a pictat pe prietenul sau, Marat, omorât în baie de o contrarevoluționara. Aici vorbește prietenul si omul, mai mult decât pictorul si teoreticianul.

Marat asasinat
Louis David, 1793
ulei pe pânza
Royal Museums of Fine Arts, Bruxelles
sursa

Pe un fond brun, care nu e uni, ci cu treceri de la deschis la închis, se profilează, desenat ca de un vârf de stilet, capul lui Marat mort. In pânza verde, singura nota de culoare este cea a cuverturii, așezate deasupra băii. Trupul alb este plin de pete roșii de sânge, lăsate de cuțitul Charlotei Corday. Sangele,care înroșise apa din baie, rana deschisa, atitudinea țeapăna a celui mort, sunt de un realism pe care nu il va întrece nici Courbet.

Marat asasinat, detaliu
sursa

El a pictat încă un tablou de acest fel, în care apare un alt mic erou al Revoluției, toboșarul Bara, omorât de contrarevoluționari. Corpul de adolescent, gingaș si fraged, ne minunează din partea unui pictor asa de aspru.

Moartea lui Joseph Bara
Louis David
sursa

Micul tablou pe care David l-a pictat de la fereastra închisorii din Luxemburg este izbitor prin sentimentul cu totul modern cu care artistul a redat vederea din natura.

M-me Seriziat este cumnata lui David, la care artistul se refugiase, după eliberarea sa din temnița. In acest portret învie tot secolul al XVIII-lea, la fel și în portretul bărbatului doamnei Seriziat.

Portretul doamnei Seriziat si a fiului sau
Louis David, 1795
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Portretul domnului Seriziat
Louis David, 1795
ulei pe pânza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Cu Răpirea Sabinelor intram din nou în domeniul tablourilor istorice. Nudul introdus cu timiditate în Paris și Elena, aici s-a generalizat.

Rapirea Sabinelor
Louis David, 1796-1799
ulei pe panza
sursa

In faimoasa Încoronare a lui Napoleon în catedrala Notre Dame, figurile fuseseră pictate dupa natura. Coloritul, cât și compoziția, amintesc de marile scene religioase sau profane, pe care Rubens le pictase în secolul al XVII-lea.

Incoronarea lui Napoleon
Louis David, 1805-1806
ulei pe panza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

Portretul Papei este una din imaginile cu adevărat magistrale ramase de la David.

Una din ultimele opere ale lui David, Trei doamne din Grand, executata în timpul exilului de la Bruxelles, ne arata aceleași însușiri remarcabile de portretist. Pornind de la trei modele banale, de un fizic dizgrațios, el crează o capodopera.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Louis David (1748-1825)

Jacques-Louis David e una din figurile cele mai curioase și reliefate ale artei franceza, izbindu-ne la el acordul întreg, unic, intre societatea în care se afla și omul care este el însuși asa de francez, asa de conform cu ce este esențial în firea compatrioților.

Louis David, autoportret

ulei pe pânza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

David era dotat cu un talent veritabil, original, puternic, capabil sa îmbrățișeze cele mai vaste teme picturale. Reynolds, un mare pictor englez și un rival al acestuia, vorbind despre unul din tablourile confratelui sau, declara ca “este cel mai mare efort al artei de la Capela Sixtina și Ștanțele lui Rafael”.

Louis David este cunoscut în istoria artei ca un revoluționar dârz, autorul unor pânze severe, de o rigiditate spontana. El e decis sa dărâme, cu violenta dacă e nevoie, arta corupta, facila și complezenta, a secolului trecut.

Pictura, asa cum o înțelege David, are un scop precis, devenind unul din mijloacele eficace în vederea unei educații cetățenești.

Pentru a-și impune punctul de vedere, el lupta vitejește, cu o pasiune neinfranta, dar adesea nedrepta, dar și cu un talent în meseria sa care impunea respect pana și adversarilor.

David este și un minunat animator. El se pricepe sa strângă în jurul sau energii tinere, pe cei mai talentați artiști pe care-i produce Franța în aceasta vreme, si pe care ii supune unei discipline de fier.

In ce consta doctrina acestui artist?

Un tablou, oricare ar fi el și oricărei tendințe ar aparține, ofera anume elemente ireductibile, care se impun celui care il analizează: desen, culoare, compoziție, subiect, distribuția umbrelor și a luminii. Ce ne izbește mai întâi este evident subiectul, iar apoi urmează compoziția.

In secolul al XVIII-lea, în epoca precedenta apariției lui David la postul de comanda al artei franceze, compoziția era destul de libera. Un tablou se prezenta ca o scena în adâncime, cu figurile răspândite la voia întâmplării, însa într-un ritm armonios, sau grupate în forma de piramida. La David și la discipolii săi, se pornește, din contra, de la amintirea sculpturii antice, mai ales de la plastic decorative, sub forma de basoreliefuri.

Personajele vor fi așezate adesea în același plan, la rând. Intre ele, pictorul va lăsa, evident, spatii libere, asa încât întreaga compoziție sa se remarce printr-un anumit ritm. Se va da multa atenție proiecției conturului pe fundal. Siluetele vor avea forme elegante și plăcute ochiului.

In secolul al XVIII-lea, figurile, cele mai multe împrumutate din mitologie, sunt drapate, adică poarta vesminte care nu acoperă decât o parte din trup. Aceste draperii nu sunt însa simple, nu se lipesc de corp, cu par luate de vânt, zboară, flutra, sunt agitate în chipul cel mai pitoresc.

David considera mișcarea aceasta ca ceva nedemn de gravitatea artei. El va recomanda și va impune draperii grele, cazând în cute multiple și paralele, care dau noblețe celor care le poarta, tot ca în basoreliefurile antice. Ba mai mult, figurile din pânzele sale vor apărea goale, în toata splendoarea unor forme ideale, însa caste, conform canonului clasic.

Acestea sunt caracterele care il deosebesc pe David de estetica predecesorilor.

Sa vedem cum se prezintă tablourile in ceea ce privește subiectul.

David rămâne și el în domeniul genului istoric, inspirându-se doar din episoadele istorice sau legendare, evocatoare de sentimente înalte: patriotismul, sacrificiul pentru familie și patrie, înfrângerea pornirilor egoiste.

In ceea ce privește execuția lucrărilor sale, David considera ca și aici trebuie sa se rupă de trecut. In vreme ce Boucher și Fragonard se opriseră la o execuție suculenta, fermecătoare pentru ochi, în care pasta și tușa jucau un rol esențial, David considera ca trebuie sa se întoarcă la o practica picturala în care partea meștesugului sa fie redusa aproape de tot: o culoare subțire, linsa, întinsa în mod egal, fără niciun fel de suculenta. Personajele, deși văzute sculptural, nu vor avea volume bine reliefate, ci se vor lipi de fondul tablourilor.

Tusa este ascunsa pe cât posibil. Pictorul trebuie sa duca pensula în asa fel încât tonurile sa intre pe nesimțite unul într-altul, fără sa se vadă nici urma de mersul ei. Se ajunge la sacrificiul tuturor însușirilor menite sa încânte simțurile.

David considera ca arta trebuie sa fie pusa numai și numai în serviciul unor idei înalte, sa tinda sa moralizeze, sa schimbe sufletul oamenilor, sa facă sa domneasca pe pământ libertatea, egalitatea si fraternitatea.

Sa ne oprim puțin asupra câtorva amănunte din viata artistului.

Louis David s-a născut la Paris, în 1748, din părinti comercianți cu stare. Rămâne orfan la o vârsta frageda și este trimis sa învețe la Colegiul celor patru Națiuni.

De mic arata dispoziții pentru desen și e de la sine înțeles ca va fii pictor. Va fi îndrumat de Vien și Boucher.

David face excelente studii și dorește sa meargă la Roma. De trei ori consecutiv este respins la examenul pentru “Prix de Rome”, reușind totuși a patra oara. Aceasta hotărâre de a nu se da bătut ii pune foarte bine în valoare tăria caracterului sau.

La Roma face cunostința cu Quatremere de Quincy și ia contact cu teoriile lui Wickelmann. Fire pasionata, aceste impresii noi il tulbura și începe sa producă o arta diferita de cea de pana atunci, alegând alte subiecte și schimbându-și execuția.

Se întoarce la Paris către 1780. La Roma avuse succes cu doua tablouri: Belizarie și Portretul contelui Potocky. Belizarie este bine primit și la Paris.

In 1784 revine la Roma, unde imaginează primul tablou menit sa îl facă celebru, Horatii. Cu un an înaintea Revoluției, începe pictura numita Paris și Elena, unde apare pentru prima data unul din personaje nedrapat, asa cum erau eroii greci în monumentele antice.

In timpul Revolutiei, David este mișcat pana in străfundul sufletului, isi făurește fel de fel de planuri ca sa devina util tarii sale. Atmosfera in care trăiește, o atmosfera de lupta, calda si îmbătătoare, i se pare singura respirabila.

El ia asupra lui organizarea de serbări care sa exalte sentimentul patriotic al mulțimii.

Intra apoi in arena politica, votând moartea regelui. Este nevoit sa se exileze în Belgia.

Când apare Napoleon in scena, artistul este fascinate de acesta, devenind mai apoi prim pictor al regelui. Lucrează foarte multe portrete, din care se distinge cel al doamnei Recamier. Portretele vor fi mult mai sincere decât celelalte lucrări ale sale.

Moare în 1825.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Originile clasicismului

Sa ne intoarcem spre prima jumatate a secolului al XVIII-lea in Franta. Atunci apar numeroase constructii, cladiri civile si hoteluri particulare, mai ales intre moartea lui Ludovic al XIV-lea si Ludovic al XV-lea, adica intre 1715-1774. In arta, mai ales in arhitectura, tot ce e simplu, tot ce precede din linia dreapta sau din arcurile in plin cintru este evitat cu grija.

Ornametele sunt foarte bogate, contururile cladirilor, formele si ansamblul sub care apar dandu-ne impresia de continua tremurare si lipsa de echilibru. Liniile sunt curbe, intortocheate, incolacindu-se si intretaindu-se, iar simetria lipseste cu desavarsire. Acest stil obositor este numit rocaille sau rococo.

In regiunile mai indepartate de capitala, apar imitatii exagerate sau rau intelese, oamenii saturandu-se de aceasta ornamentare excesiva.

E normal sa urmeze in arta o epoca potolita, in care liniile si unghiurile drepte sa aiba rol predominant, deci o epoca a simplitatii si sobrietatii.

Vizitele artistilor francezi in Italia se inmultesc, iar contactul acestora cu constructiile romane, cu ruinele lor marete, in planuri marginite de drepte, scandate de ritmul grav al coloanelor, cu suprafete in care toate muchiile erau perpendicular sau paralele cu pamantul, cu ornamentele simple, ii intereseaza si ii inspira.

O mare influienta asupra artei, in special asupra arhitecturii, o au cateva personalitati importante, cum ar fi doamna De Pompadour. Aceasta era o curtezana odioasa, prin amestecul ei in treburile statului, dar si o femeie cultivata, interesata de arta si literature. Ea intervine pentru simplificarea stilului in arta, inconjurandu-se de artisti fericiti sa ii fie pe plac.

Portretul doamnei De Pompadour
Francois Boucher, 1759
pictura in ulei
Wallace Collection, Londra
sursa

Fratele ei, marchizul de Marigny, devine indent al constructiilor regale, adica un fel de director al artelor frumoase.

Doamna De Pompadour si marchizul de Marigny compun un punct de vedere care indruma arta spre simplitate. Marchizul calatoreste in Italia, impreuna cu arhitectul Soufflot, autorul Pantheonului din Paris si a lui N. Cochin, desenator, illustrator si gravor, care devine un avocet elocvent al stilului classic, admirand stilul marilor monumente romane.

Portretul Doamnei de Pompadour
Maurice Quentin de La Tour, 1755
pictura in ulei
Luvru, Paris
sursa

Acum se fac mari descoperiri arheologice, scotandu-se la iveala fragmente veritabile din viata antichitatii. Se descopera cele doua orase antice, Herculanum si Pompei (1720 si 1735), fapt ce va influienta arhitectura franceza.

O alta personalitate ce va influienta arta franceza este Contele de Caylus. Acesta prezinta o mare atractie pentru istoria antica, preocupandu-l tehnicile artistice ale celor vechi. Devine membru al Academiei de Arta, unde se discuta diverse probleme.

Contele de Caylus

sursa

El nu dispretuieste Evul Mediu, simtind nevoia sa isi explice lucrurile de azi prin cele de ieri. Este atras de Renastere, de Antichitate, mergand dincolo de lumea greco-romana, spre egipteni si etrusci.

Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) este un filosof si estetician german care publica mai multe lucrari in domeniul artei, printre ele fiind si “Istoria artei la cei vechi”.

Portretul lui Johann Joachim Winckelmann
Raphael Mengs, dupa 1755
sursa

Rafael Mengs, pictor si teoretician, are mare influienta in societatea romana.

Autoportret
Raphael Mengs
sursa

Esteticianul si arheologul Ouatremere de Quincy face parte din numeroase asociatii arheologice si comitete. El este clasic in tendinta si evident in temperament, la el clasicismul reprezentand nazuintele cele mai intime. Publica numeroase lucrari, printre care “Dictionar de arhitectura”, in mai multe volume.

Quatremere de Quincy
Francois Bonneville
gravura
sursa

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul si Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Clasicismul

Arhitectura in vremea Imperiului

Toate epocile mari ale istoriei, mai ales cele in care o natiune ia cunostinta de propria sa putere, direct sau prin intermediul uni sef de stat ambitios, se vor semnala prin cladiri marete, monumentale, demne de constructiile antichitatii.

Pericles la greci, imparatii romani, papii, Ludovic al XIV-lea s-au semnalat prin astfel de monumente grandioase.

Un fenomen identic ne intampina in vremea lui Napoleon, unul dintre cei mai mari stapani de popoare pe care i-a cunoscut istoria.

Republica dupa 1789, luptandu-se pentru existenta ei, nu se putea gandi sa construiasca. Urmeaza apoi asa-zisele razboaie ale Republicii.

In aceste imprejurari, tot ce se putea face era sa se construiasca frumoase decoratii din lemn si panza, printre care sa se scurga multiplele cortegii revolutionare, organizate de Louis David. Acesta, impreuna cu alti artisti, fac numeroase proiecte, adesea acuarelate.

Revolutia invinge, cu mare greutate. Napoleon, cel mai tanar dintre generalii republicani, duce armatele din victorie in victorie. Numai dupa aceste succese cineva se putea gandi la constructii.

Constructiile care se ridica in timpul guvernarii lui Napoleon ca prim consul, apoi ca imparat, sunt o necessitate pentru ca poporul sa ajunga sa creada ca acesta e intr-adevar omul providential. Arta poarta din ce in ce mai mult pecetea personaliatii sale, vizibila in caracterele picturii imperial, in arhitectura si artele decorative.

Daca e greu sa faci sa se nasca pictori sau sculptori la comanda, este poate mai usor sa-ti obligi arhitectii sa construiasca ziduri marete si impresionante. Deci, sa vedem care este climatul in care se dezvolta arhitectura in vremea lui Napoleon.

Academia se suprimase, arhitectii devenind astfel dependenti de parerea imparatului. La baza arhitecturii napoleniene vom gasi principiile si elementele pe care le intalniseram in epoca clasica.

Charles Percier (1764-1838) si Pierre Fontaine (1762-1853) sunt doi arhitecti care au imprimat stilului imperial caracterul unitar.

Percier si Fontaine, alipiti pe langa casa imperiala, dau clasicismului francez o baza romana, datorita anilor petrecuti in Italia. Sunt in special atrasi de arta antica, desi nu dispretuiesc nici arta Renasterii.

Rolul lor nu se margineste doar la constructii, la fatade, la impartirea in sali si camere a constructiilor ridicate; el merge mult mai departe. Sunt insarcinati sa deseneze mobile, sa imagineze ornamente, pana si decorul pentru Comedia Franceza sau piesele de teatru. Sunt nevoiti sa imagineze si stofele cu care se vor acoperi peretii camerelor sau obiectele de toaleta, care serveau imparatesei Josefina, imparatesei Maria Luisa si familiei lor.

Cei doi arhitecti transforma multe dintre orasele Frantei. Apar piete, fantani, sosele, arcuri de triumf, coloane.

Printre constructiile impunatoare, intalnim doua arcuri de triumf: unul de proportii mai mici, L’arc du Carrousel, din gradina Tuileries, opera lui Percier si Fontaine, altul mult mai impunator, L’arc de l’Etoile, ale carui proportii, de patru ori mai mari decat proportiie oricarui arc roman, opera a lui Chalgrin. Se zidesc si biserici, teatre, localuri de bursa, hoteluri particulare, biserici.

Din studiul antichitatii si al lucrarilor lui Palladio, francezii imperiali deduc urmatoarea doctrina functionala: nici un element architectonic nu trebuie intrebuintat, afara numai de cele care indeplinesc o functiune, adica cele care au un rol determinat in cladire.

Se profita de descoperirile stiintifice, fiindca in aceasta vreme se introduce metalele ca materiale de constructie, fonta sau fieru.

Vom intalni in arhitectura imperiala multe forme si detalii a caror origine trebuie cautata in arhitectura egipteana sau in elemental exotic pe care francezii il adusesera din expeditiile lor orientale.

Toti acesti arhitecti sunt oarecum urmariti de idea templului antic. In detalii, spiritual lor e mai mult roman decat grec, pentru ca arhitectura greceasca era mai putin cunoscuta.

In interior, oamenii sunt foarte preocupati sa utilizeze detaliile antice, pe care le scot la lumina arheologii, de la Herculanum, alteori detaliile sunt preluate de pe vasele grecesti, care se credeau atunci a fi etrusce. Intalnim o abundenta de decoratii din bronz si similibronz. Stofele de matase si catifea sunt foarte apreciate, cat si imitatiile lor.

Lemnele rare, cum ar fi lemnul de trandafir, sunt inlocuite de mahon, un lemn frumos ca si culoare, dar mai fragil si mai greu de lucrat decat lemnul din insule.

Sa discutam putin despre monumentele care s-au ridicat atunci.

Arcul de triumph “du Carrousel” este de mici proportii, gratios, elegant. Percier si Fontaine l-au ridicat in curtea palatului Tuileries. El aminteste, in linii mari, de arcurile de triumf romane, insa cu o ornamentatie mai bogata si mai delicate decat in antichitate. Ceea ce ne impresioneaza este mai ales forma armonioasa, raportul dintre deschideri si masa arcului propriu-zis, sau dintre deschiderea si principal si cele secundare, de la dreapta si de la stanga.

Arcul Stelei e o constructie mult mai impunatoare, ce trebuia sa comemoreze razboaiele lui Napoleon. Comparat cu cel precedent, este mai simplu, mai sever, si prin urmare, monumental, impresionand prin proportii, prin masa, prin nuditatea si maretia partilor component. Printre reliefurile ce decoreaza aripa din dreapta, se gaseste faimoasa Marsilieza, unul din grupurile cele mai renumite din toata sculptura franceza, opera lui Rude.

Amintirea Egiptului este vizibila in Peristilul Hotelului de Beauharnais, cu capiteluri in forma de floare de lotus. Cornisa de sus, desenul motivelor ornamentale, totul e imprumutat de la arta egipteana, mai ales de la cea din ultima perioada.

Decoratiile de interior realizate sunt cele din castelele de la Malmaison, pentru imparateasa, de la Compiegne si de la Fontainbleau. Autorii lor sunt in general Pierce si Fontaine. In salonul imparatesei de la Malmaison, pe camin, natural, bustul imparatului. Apoi diverse mobile, de forme specific stilului imperial, pline de bronzuri cizelate, terminandu-se, unde se sprijina cotul, cu sfinxi, cu himere, cu alte animale fantastice. Pe pereti, stofe scumpe, avand in mijloc medalioane de matase, tesute sau pictate. Ca material pentru partea de sus a mesei, pentru caminuri: marmura; pentru pereti, lemn de mahon, stofe scumpe; pentru mobile, bronz si lemn vopsit in alb.

Tot Percier si Fontaine deseneaza camera de dormit a imparatesei. De jur imprejur, stofa e drapata ca panza unui cort. Intre cutele draperiei, coloane subtiri, de forma unor lampadare. Patul, frumos impodobit cu sculpturi si bronzuri. Lanaga pat, lavoarul, o elegant mobila de mici dimensiuni, terminandu-se cu trei sfinxi.

Odaia de dormit, de la Compiegne, a lui Napoleon, e mai spatioasa, evident mai sobra ca infatisare, dar de o bogatie demna de imparatul francezilor. Animale simbolice, sfinxi, Victoriile impartind coronae, ca ornamente, nu lipsesc nici aici.
Arhitectura clasica la vecinii Frantei

Arhitectura clasica la vecinii Frantei

Artistii formati la Paris de multe ori se expatriaza, deci conceptiile la moda din Franta se raspandesc pretutindeni, pana in Rusia si in tarile Scandinave, in Anglia si Italia.

In Italia, ultimii partizani ai barocului se vad treptat indepartati de adeptii clasicismului. Rafael Mengs si Winckelmann isi petrecusera cativa ani in Roma, iar o mare importanta o au rezulatatele descoperirilor de la Pompei. Tratatele publicate de arhitecti italieni sau straini sunt ceva destul de curent, la indemana oricui. Piranesi (1720-1778) scoate, unele dupa altele si la scurte interval Antichitatile republicane romane, Arcurile triumfale, Carcerile si celelalte opere, pana la cele cu modele de caminuri, de vase etc.

Roma si Napoli erau insa asa de castigate de impetuozitatea baroca, incat exemplarele caracteristice de arta clasica nu sunt tocmai bine vazute. Nu acolo vom intalni constructii importante in stil clasic, ci mai degraba in nordul peninsulei.

La Napoli, cea mai importanta zidire e biserica San Francesco di Paola dupa planurile lui Pietro Bianchi. Este o combinatie impresionanta, insa ciudata, iesita din impreunarea Panteonului lui Agrippa din Roma cu vilele lui Palladio.

Mai original si mai logic in raportul dintre volume e teatrul San Carlo, opera lui Antonio Nicolini.

In Roma gasim putine monumente importante din aceasta vreme. Giusepe Valadier (1762-1839), arhitectul favorit al lui Napoleon si al papilor, se distinge prin amenajari urbanistice, in Piazza del Popolo si pe Pincio.

Gustul lui Napoleon se impune mai ales la Milano, unde se ridica arcul de triumf al Pacii, in 1806, de catre Luigi Cagnola (1762-1833), se proiecteaza forul colosal, numit foro Bonaparte, se zideste teatrul de la Scala, de catre Giuseppe Piermarini (1734-1808).

In Germania, clasicismul se propaga destul de repede.

Primul nume ce merita retinut este al lui Friedrich Wilhelm von Erdmannsdorff (1736-1800), un diletant pasionat de arta. Se gaseste sub influienta anglopalladiana. Opera lui mai cunoscuta este castelul de la Worlitz.

Dupa dansul, va urma Karl Gotthard Langhans (1732-1808), autorul cunoscutei Brandenburger Tor din Berlin. In aceasta poarta triumfala, amintirea Greciei este evidenta.

Cel mai important architect classic german este Karl Friedrich Schinkel (1781-1841). A lasat in urma trei mari monumente, dintre care Teatrul de drama din Berlin si Muzeul de Antichitati din acel oras sunt printre cele mai marete din Germania.

Leo von Klenze (1784-1864) este marele constructor al Bavariei, cel care a dat Munchenului cateva cladiri celebre.

In Anglia, arhitectii din secolul al XVIII-lea, nu admira mai putin ca altii arta italiana, sub dublui ei aspect: sub cel clasic vechi si sub cel pompos al barocului. Palladio si Bernini sunt foarte apreciati.

Sir William Chambers (1723-1796) este autorul planului dupa care s-a ridicat pe malul Tamisei Somerset House, un palat administrativ urias.

Mari arhitecti ai acestei perioade sunt si fratii Adam, care au construit mai mult case de locuit confortabile, placate, decorate intr-un stil delicios, cu strucaturi, cu scuplturi in lemn, cu geamuri si oglinzi pretutindeni.

Una dintre cele mai populare cladiri din Anglia este palatal Bancii Nationale, ridicat in cartierul City, de catre Sir John Soane (1753-1837).

Ii mai amintim si pe Decimus Burton (1800-1881), constructorul Coliseumului din Regent’s Park , acoperit acum de un dom, si pe Sir Robert Smirke (1781-1867), autorul corpului central al Muzeului Britanic.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul si Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986

Atitudinea clasica si romantica

Pentru a înțelege mai bine cele doua curente rivale din secolul al XIX-lea, clasicismul și romantismul, e necesara o scurta prezentare a celor doua atitudini în general.

Clasicismul este, în estetica, acea tendința către simplicitate, claritate, logica și echilibru, în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc, adică în care orice reprezentant al umanității, ori de unde ar proveni el, sa se poate recunoaște. Într-o opera clasica sunt în general evitate complicațiile inutile, contrastele puternice, excesele, detaliile multiple, caracterele prea excepționale. Totul pare sa se supună legilor stricte ale rațiunii.

Epoca cea mai strălucita în care stilul clasic s-a manifestat în toata splendoarea lui, este o anumita perioada a artei greco-romane, care nu tine decât câteva sute de ani. Dupa ea, mult mai târziu, Renașterea pare sa îndeplinească aceleași condiții.
Romantismul este contrar tuturor principiilor semnalate în clasicism. El prezintă manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci mai contrare acelui “general omenesc” esențial în clasicism, fiind astfel dificil de prins în reguli.

Romantismul, ca sa fie prețuit, trebuie sa găsească în noi afinități cu creatorul operei.

Un autor, ca și un artist romantic, nu va face apel la rațiune, ci va încerca sa câștige favoarea noastră uimindu-ne, impresionându-ne puternic sentimentul sau imaginația.

Deci nu exista decât un singur fel de a fi clasic, acela care răspunde logicii și rațiunii, dar exista nenumărate chipuri de a fi romantic, deoarece romantismul se trage tocmai din ceea ce este particular, straniu, în fiecare dintre noi.

Clasicismul impune prin impresia de unitate, de liniște, de măsura, de echilibru intre părțile constitutive. Romantismul, din contra, “irațional” și “aconventional”, nu respecta nicio regula, decât obținerea expresivului cu orice preț.

Analizând cele doua tendințe după criteriul care în arta are o semnificație deosebita, după atitudinea artistului fata de natura, ajungem la convingerea ca un artist clasic admira lumea exterioara, o prețuiește, o înțelege și o considera în totalitatea ei ceva armonios, rezultat al unor legi cosmice mereu aceleași și neadmițând niciun fel de excepție. Un clasic va ajunge neapărat la convingerea ca omul e tot ce e mai interesant și mai desăvârșit pe lume, fiind centrul și măsura tuturor lucrurilor.

Pentru un romantic, din contra, natura este ceva haotic și fără limita. Ea se prezintă străbătuta de forte misterioase, imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista, și încă mai puțin omul. Acesta, contrar voinței sale și uneori fără sa își dea seama, este tarat de aceste forte, devine jucăria lor. Romanticilor li se potrivește foarte bine expresia “un peisaj este o stare de suflet”, opera devenind un mijloc curent de expresie lirica a sentimentelor.

La clasici, din pricina intervenției rațiunii și contururilor precise, asistam la o tendința severa de a separa artele și, în mijlocul fiecărei arte, genurile. Pictura nu trebuie amestecata cu sculptura, drama cu comedia, poezia cu proza.

La romantici, din contra, dorința de a amesteca diversele arte intre ele și genurile în cadrul aceleași arte este generala.

Doctrina clasica se pretinde ieșita din studiul întregului neam omenesc și capabila sa fie aplicata la tot omul. Deci, ceea ce diferențiază națiile pământului, ceea ce face din fiecare popor o entitate, nu putea interesa pe clasici. De aceea idea naționalității, care va juca în istoria politica a secolului al XIX-lea un rol important, este în realitate un produs al romantismului, care favorizează și renașterea sentimentului religios, după epoca de ateism a marii Revoluții franceze.

Romanticii își îndreaptă atenția și spre geografia ținuturilor mai puțin cunoscute sau mai stranii, deci ii preocupa Orientul, tarile exotice, Sudul, apoi Asia, Africa, cele doua Americi. Ei sunt de asemenea interesați de civilizațiile dispărute, de zidurile colosale distruse de timp, tema apăruta frecvent în literatura și în artele plastic.


Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, București, 1986