Louis David (1748-1825)

Jacques-Louis David e una din figurile cele mai curioase și reliefate ale artei franceza, izbindu-ne la el acordul întreg, unic, intre societatea în care se afla și omul care este el însuși asa de francez, asa de conform cu ce este esențial în firea compatrioților.

Louis David, autoportret

ulei pe pânza
Muzeul Luvru, Paris
sursa

David era dotat cu un talent veritabil, original, puternic, capabil sa îmbrățișeze cele mai vaste teme picturale. Reynolds, un mare pictor englez și un rival al acestuia, vorbind despre unul din tablourile confratelui sau, declara ca “este cel mai mare efort al artei de la Capela Sixtina și Ștanțele lui Rafael”.

Louis David este cunoscut în istoria artei ca un revoluționar dârz, autorul unor pânze severe, de o rigiditate spontana. El e decis sa dărâme, cu violenta dacă e nevoie, arta corupta, facila și complezenta, a secolului trecut.

Pictura, asa cum o înțelege David, are un scop precis, devenind unul din mijloacele eficace în vederea unei educații cetățenești.

Pentru a-și impune punctul de vedere, el lupta vitejește, cu o pasiune neinfranta, dar adesea nedrepta, dar și cu un talent în meseria sa care impunea respect pana și adversarilor.

David este și un minunat animator. El se pricepe sa strângă în jurul sau energii tinere, pe cei mai talentați artiști pe care-i produce Franța în aceasta vreme, si pe care ii supune unei discipline de fier.

In ce consta doctrina acestui artist?

Un tablou, oricare ar fi el și oricărei tendințe ar aparține, ofera anume elemente ireductibile, care se impun celui care il analizează: desen, culoare, compoziție, subiect, distribuția umbrelor și a luminii. Ce ne izbește mai întâi este evident subiectul, iar apoi urmează compoziția.

In secolul al XVIII-lea, în epoca precedenta apariției lui David la postul de comanda al artei franceze, compoziția era destul de libera. Un tablou se prezenta ca o scena în adâncime, cu figurile răspândite la voia întâmplării, însa într-un ritm armonios, sau grupate în forma de piramida. La David și la discipolii săi, se pornește, din contra, de la amintirea sculpturii antice, mai ales de la plastic decorative, sub forma de basoreliefuri.

Personajele vor fi așezate adesea în același plan, la rând. Intre ele, pictorul va lăsa, evident, spatii libere, asa încât întreaga compoziție sa se remarce printr-un anumit ritm. Se va da multa atenție proiecției conturului pe fundal. Siluetele vor avea forme elegante și plăcute ochiului.

In secolul al XVIII-lea, figurile, cele mai multe împrumutate din mitologie, sunt drapate, adică poarta vesminte care nu acoperă decât o parte din trup. Aceste draperii nu sunt însa simple, nu se lipesc de corp, cu par luate de vânt, zboară, flutra, sunt agitate în chipul cel mai pitoresc.

David considera mișcarea aceasta ca ceva nedemn de gravitatea artei. El va recomanda și va impune draperii grele, cazând în cute multiple și paralele, care dau noblețe celor care le poarta, tot ca în basoreliefurile antice. Ba mai mult, figurile din pânzele sale vor apărea goale, în toata splendoarea unor forme ideale, însa caste, conform canonului clasic.

Acestea sunt caracterele care il deosebesc pe David de estetica predecesorilor.

Sa vedem cum se prezintă tablourile in ceea ce privește subiectul.

David rămâne și el în domeniul genului istoric, inspirându-se doar din episoadele istorice sau legendare, evocatoare de sentimente înalte: patriotismul, sacrificiul pentru familie și patrie, înfrângerea pornirilor egoiste.

In ceea ce privește execuția lucrărilor sale, David considera ca și aici trebuie sa se rupă de trecut. In vreme ce Boucher și Fragonard se opriseră la o execuție suculenta, fermecătoare pentru ochi, în care pasta și tușa jucau un rol esențial, David considera ca trebuie sa se întoarcă la o practica picturala în care partea meștesugului sa fie redusa aproape de tot: o culoare subțire, linsa, întinsa în mod egal, fără niciun fel de suculenta. Personajele, deși văzute sculptural, nu vor avea volume bine reliefate, ci se vor lipi de fondul tablourilor.

Tusa este ascunsa pe cât posibil. Pictorul trebuie sa duca pensula în asa fel încât tonurile sa intre pe nesimțite unul într-altul, fără sa se vadă nici urma de mersul ei. Se ajunge la sacrificiul tuturor însușirilor menite sa încânte simțurile.

David considera ca arta trebuie sa fie pusa numai și numai în serviciul unor idei înalte, sa tinda sa moralizeze, sa schimbe sufletul oamenilor, sa facă sa domneasca pe pământ libertatea, egalitatea si fraternitatea.

Sa ne oprim puțin asupra câtorva amănunte din viata artistului.

Louis David s-a născut la Paris, în 1748, din părinti comercianți cu stare. Rămâne orfan la o vârsta frageda și este trimis sa învețe la Colegiul celor patru Națiuni.

De mic arata dispoziții pentru desen și e de la sine înțeles ca va fii pictor. Va fi îndrumat de Vien și Boucher.

David face excelente studii și dorește sa meargă la Roma. De trei ori consecutiv este respins la examenul pentru “Prix de Rome”, reușind totuși a patra oara. Aceasta hotărâre de a nu se da bătut ii pune foarte bine în valoare tăria caracterului sau.

La Roma face cunostința cu Quatremere de Quincy și ia contact cu teoriile lui Wickelmann. Fire pasionata, aceste impresii noi il tulbura și începe sa producă o arta diferita de cea de pana atunci, alegând alte subiecte și schimbându-și execuția.

Se întoarce la Paris către 1780. La Roma avuse succes cu doua tablouri: Belizarie și Portretul contelui Potocky. Belizarie este bine primit și la Paris.

In 1784 revine la Roma, unde imaginează primul tablou menit sa îl facă celebru, Horatii. Cu un an înaintea Revoluției, începe pictura numita Paris și Elena, unde apare pentru prima data unul din personaje nedrapat, asa cum erau eroii greci în monumentele antice.

In timpul Revolutiei, David este mișcat pana in străfundul sufletului, isi făurește fel de fel de planuri ca sa devina util tarii sale. Atmosfera in care trăiește, o atmosfera de lupta, calda si îmbătătoare, i se pare singura respirabila.

El ia asupra lui organizarea de serbări care sa exalte sentimentul patriotic al mulțimii.

Intra apoi in arena politica, votând moartea regelui. Este nevoit sa se exileze în Belgia.

Când apare Napoleon in scena, artistul este fascinate de acesta, devenind mai apoi prim pictor al regelui. Lucrează foarte multe portrete, din care se distinge cel al doamnei Recamier. Portretele vor fi mult mai sincere decât celelalte lucrări ale sale.

Moare în 1825.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986