Numit de George Oprescu “șeful școlii realiste”, Gustave Courbet este atât un artist practicant, cât si un teoretician. El propovăduiește ideile revoluționare, o “filosofie” care ar aduce fericire neamului omenesc.
Teoreticianul e mult inferior artistului, deoarece instrucția sa a fost neglijata. El își expune multiplele idei într-un stil încâlcit, pretențios, influențat de Proudhon, un teoretician al socialismului.
Pe de alta parte, e un pictor minunat, revoluționar în intenții, în subiecte, servind cauzei partidului sau și contribuind la emanciparea poporului.
Courbet se bazează pe tradiții, pe tablourile marilor maeștri, fiind influențat de tehnica venețienilor, olandezilor și italienilor secolului al XVII-lea.
Se naște in Ornans, in Franche-Comte, din estul Franței, o regiune mărginita de munții Jura, unde locuiau mulți fermieri cu stare. Învățătura nu il atrage, fiind preocupat doar de desen, de multe ori practicându-l în mijlocul naturii.
La Paris se dezvolta ca pictor. Aici vizitează Luvru, unde găsește o mulțime de surse de inspirație, copiind tablourile marilor maeștrii, astfel făurindu-și o tehnica distincta.
Mai întâi este atras de romantism, dar considera ca dincolo de idealul romantic pot fi alese teme mai conforme cu cerințele vieții.
Una din sursele sale de inspirație o constituie satul natal, dealurile și văile din munții Jura. Nutrește sentimente de dragoste pentru țăran și utilitatea lui, admirând armonia dintre făptura lui aspra, gesturile, ocupațiile sale și natura înconjurătoare. Deci, în tablourile sale apar scene din viata sătenilor.
Când pictează, Courbet folosește în general o pasta abundenta, pe care o dozează după împrejurări. La început utilizează pensula, apoi cuțitul. Astfel nu poate intra în detalii fine, dar ajunge la efecte și aspecte minunate ale suprafaței colorate.
Pentru a reda tot ce e solid, lucios și consistent în natura, folosește un strat de culoare compacta si lucioasa, lipsita de urmele pensulei. Pentru redarea suprafețelor prețioase, utilizează o cantitate de pasta generoasa, neomogena.
Gama de tonuri care apare în picturile sale nu e foarte variata. Predomina albul, negrul și notele vii de roșu, Focillon afirmând ca “armoniile sale sunt mai degrabă severe decât strălucitoare”.
In ziua de azi, unele picturi ale sale sunt mai întunecate din cauza bitumului, care se înegrește cu timpul.
Academia considera ca artistul era lipsit de gust din cauza “imoralității” subiectelor, acesta reprezentând oamenii asa cum sunt, fapt considerat o atitudine provocatoare în fata “artei eterne”. Operele sale au fost respinse, dar Courbet nu s-a descurajat, creând picturi și mai originale.
A fost foarte admirat în Germania.
In 1870, Franța e înfrânta în război. Courbet se exilează în Elveția, unde mai târziu, în 1877, își găsește sfârșitul.
Într-un alt post voi vorbi pe larg despre opera sa.
Bibliografie: Manual de istoria artei, volumul IV (Realismul și Impresionismul), George Oprescu, Editura “Universul”, 1945
Se afișează postările cu eticheta Realism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Realism. Afișați toate postările
20 februarie 2009
Realismul
Realismul este un curent apărut în sec. al XIX-lea, ca o reacție la neoclasicismul canonizat în Academiile de arta ca academism și împotriva romantismului.
Noțiunea de realism ca mișcare (curent) înglobează mai multe fenomene ce s-au derulat în arta europeana a sec. al XIX-lea, caracterizat, cum se știe, ca un secol al pozitivismului. Aici intra, de exemplu, parțial grafica lui Goya (cea a “Dezastrelor războiului” si nu cea fantastica a “Disparatelor” și a “Capriciilor”). Intra unii peisagiști englezi in frunte cu Constable. Intra peisagiștii de la Barbizon care pictează in plain air și, datorita tehnicii precise aplicate reproducerii efectelor atmosferice, pot fi înglobați realismului chiar și impresioniștii, cu rezervele sau precizările de rigoare.
Restrangand însa mult sfera noțiunii, realismul, asa cum l-au definit la origini criticii francezi care au lansat și frecventat termenul (Planche, Champfleur, Castagnary, Durant, Silvestre și chiar Baudelaire într-o prima faza), are și o încărcătura sociala si se afirma, în contrast cu “arta pentru arta”, în opera lui Courbet, pictorul care a mizat apăsat pe caracterul realist al picturii, incurajat de tezele socialiste ale lui Proudhon in materie. De altfel, componenta sociala este cunoscuta in definirea realismului cu tenta de critica a moravurilor si a situațiilor paturilor defavorizate ale societății. In aceasta privinta, alături de Courbet, se înscrie creația lui Daumier, Forain, Steinlen, în Franța, si a multor artiști in afara ei, ca belgianul Meunier, suedezul Zorn, ungurul Munkacsy, germanii Lenbach, Menzel, Leib, Uhde, Liebermann si mulți alții, in Germania realismul prezentând, apoi, accente expresioniste.
O larga sfera de cuprindere a cunoscut realismul in arta rusa, dobândind și o acuta nota de critica sociala ca urmare a stărilor de lucru foarte grave existente într-o Rusie înapoiata, guvernata de un regim politic de crunta opresiune. Un rol in promovarea principiilor realiste elaborate de Belinski si de Cernisevski l-a avut aici miscarea “peredvijnicilor” in frunte cu artiști ca Repin, Kramskoi, Perov, Serov, Veresciaghin si mulți alții.
In arta romanească, realismul s-a impus cu vigoare o data cu apariția pe scena a lui Grigorescu si Andreescu, tradiția instaurata de ei în sec. al XIX-lea fiind urmata consecvent de majoritatea artiștilor din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Pe plan European, pe langa consacrarea curentelor de avangarda, în special a celor abstracte, realismul a avut și în secolul XX trăsături și zvâcniri care au implicat diferite forme si denumiri. Pot fi menționate altfel realismul mizeriabilist postbelic, neorealismul, grupul verist al pictorilor realității, scoală Realității politice, realismul angajat în America de Sud, realismul fascist italian și german, realismul socialist sovietic extins după război și în noile state socialiste.
Bibliografie: “Mica enciclopedie de arta universala”, Vasile Florea si Gheorghe Szekely, Editura “Litera International”, 2005
Noțiunea de realism ca mișcare (curent) înglobează mai multe fenomene ce s-au derulat în arta europeana a sec. al XIX-lea, caracterizat, cum se știe, ca un secol al pozitivismului. Aici intra, de exemplu, parțial grafica lui Goya (cea a “Dezastrelor războiului” si nu cea fantastica a “Disparatelor” și a “Capriciilor”). Intra unii peisagiști englezi in frunte cu Constable. Intra peisagiștii de la Barbizon care pictează in plain air și, datorita tehnicii precise aplicate reproducerii efectelor atmosferice, pot fi înglobați realismului chiar și impresioniștii, cu rezervele sau precizările de rigoare.
Restrangand însa mult sfera noțiunii, realismul, asa cum l-au definit la origini criticii francezi care au lansat și frecventat termenul (Planche, Champfleur, Castagnary, Durant, Silvestre și chiar Baudelaire într-o prima faza), are și o încărcătura sociala si se afirma, în contrast cu “arta pentru arta”, în opera lui Courbet, pictorul care a mizat apăsat pe caracterul realist al picturii, incurajat de tezele socialiste ale lui Proudhon in materie. De altfel, componenta sociala este cunoscuta in definirea realismului cu tenta de critica a moravurilor si a situațiilor paturilor defavorizate ale societății. In aceasta privinta, alături de Courbet, se înscrie creația lui Daumier, Forain, Steinlen, în Franța, si a multor artiști in afara ei, ca belgianul Meunier, suedezul Zorn, ungurul Munkacsy, germanii Lenbach, Menzel, Leib, Uhde, Liebermann si mulți alții, in Germania realismul prezentând, apoi, accente expresioniste.
O larga sfera de cuprindere a cunoscut realismul in arta rusa, dobândind și o acuta nota de critica sociala ca urmare a stărilor de lucru foarte grave existente într-o Rusie înapoiata, guvernata de un regim politic de crunta opresiune. Un rol in promovarea principiilor realiste elaborate de Belinski si de Cernisevski l-a avut aici miscarea “peredvijnicilor” in frunte cu artiști ca Repin, Kramskoi, Perov, Serov, Veresciaghin si mulți alții.
In arta romanească, realismul s-a impus cu vigoare o data cu apariția pe scena a lui Grigorescu si Andreescu, tradiția instaurata de ei în sec. al XIX-lea fiind urmata consecvent de majoritatea artiștilor din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Pe plan European, pe langa consacrarea curentelor de avangarda, în special a celor abstracte, realismul a avut și în secolul XX trăsături și zvâcniri care au implicat diferite forme si denumiri. Pot fi menționate altfel realismul mizeriabilist postbelic, neorealismul, grupul verist al pictorilor realității, scoală Realității politice, realismul angajat în America de Sud, realismul fascist italian și german, realismul socialist sovietic extins după război și în noile state socialiste.
Bibliografie: “Mica enciclopedie de arta universala”, Vasile Florea si Gheorghe Szekely, Editura “Litera International”, 2005
29 decembrie 2008
Realism
Contextul aparitiei realismului:
Pe parcursul sec. al XIX-lea, Europa occidentala este supusa la convulsii repetate, care culmineaza cu revolutii si miscari de strada. Fiecare dintre ele zguduie din temelii organizarea statelor, ordinea sociala, influienteaza manifestarile popoarelor, chiar si pe cele culturale.
De la caderea lui Napoleon, printre oameni clocoteau nemultumiri de tot felul. Dupa revolutia de la 1830, care a schimbat dinastia franceza, nu s-a simtit nicio ameliorare.
Un mare efect l-a avut revolutia de la 1848, pornind din Paris si propagandu-se in toata Europa timp de cateva luni, culminand cu detronarea regelui si inlocuirea guvernului monarh cu cel republican.
Revolutia desteptase in clasele nenorocite ala populatiei franceze sperante nelimitate, ea chemase din adancuri pe toti cei nemultumiti de situatia precara in care vegetau. Se vor gasi astfel fata in fata revolutionarii cu aspiratii inalte, care doreau o rasturnare de situatie si burghezii mai conservatori.
In final, revolutionarii sunt invinsi, iar Napoleon al III-lea vine la putere.
Teoriile miscarii de la 1848 au la baza un puternic idealism iesit din observatii realiste, dintr-o analiza patrunzatoare a vietii. Un rol determinant il are aparitia masinilor in industrie, fenomen social si economic, omul aparand astfel ca un sclav al masinii, menit sa isi piarda libertatea.
In industrie se trece de la faza artizanatului la lucrul in fabrici, aparand astfel o noua clasa sociala, cea a muncitorilor. Conceptiile acestei clase vor avea o mare influienta in determinarea ideilor sociale, politice si culturale.
Artistii, fiinte mai sensibile si mai vibrante, nu raman indiferenti. Astfel ei intra in partide, iau atitudine, vor o mai buna repartizare a bunurilor si o mai mare libertate a muncii. Chiar daca sunt invinsi, ei nu se descurajeaza, ci se grupeaza intr-o opozitie darza contra clasei guvernante.
Adeptii realismului:
Franta:
- Gustave COURBET (1819-1877)
- Scoala de la Barbizon: Theodore ROUSSEAU (), Jules DUPRE (1811-1889), Charles DAUBIGNY (1817-1878), Narcisse Virgile DIAZ DE LA PENA (1807-1876), Constant TROYON (1813-1865), Jean Francois MILLET (1814-)
- Honore DAUMIER (1808-1879), Henri FANTIN-LATOUR (1836-1904).
Belgia:
-Constantin MEUNIER (1831-1905), Henri DE BRAEKELEER (1840-1888), Charles DE GROUX (1825-1870), Alfred STEVENS (1823-1906), Joseph STEVENS ().
Olanda:
-J. B. JONGKING (1872-1891)
Germania:
-Adolf MENZEL (1815-1905), Wilhem LEIBL (1844-1900)
Anglia:
Prerafaelitii-1848
-Dante Gabriel ROSETTI (1828-1882), William MORRIS (), John Everett MILLAIS (1829-1892), Edward BURNE-JONES (1833-1892), Ford Madox BROWN (1821-1893), George Frederick WATTS (1837-1904).
Bibliografie:
Manual de istoria artei volumul IV - secolul al XIX-lea (Realismul si Impresionismul) - George Oprescu, Editura "Universul", 1945
Abonați-vă la:
Postări (Atom)