Lupta dintre clasicism si romantism in Franta

Arta imperiala era cea din vremea lui Napoleon, stapanul Europei, care o impune in arhitectura, scupltura si mai ales in pictura, in Franta si in restul statelor cucerite.

In 1815, imparatul este definitv invins. Acest fapt constituie un evenimente politic memorabil din istoria lumii, avand repercursiuni si asupra artei, care nu e total independenta de politica. Se trece de la Imperiu la Restauratia lui Ludovic al XVIII-lea.

Prima jumatate a secolului va cunoaste alte doua schimbari semnificative, doua alte revolutii, cea de la 1830 si cea de la 1848.

Artistii tineri, care isi facusera educatia artistica in timpul Restauratiei, se indreapta in doua directii contrare: unii se conformeaza tendintelor fundamentale ale Restauratiei; ei vor fi clasici. Altii, din contra, se vor manifesta intr-un spirit cu totul opus; vor fi neconformisti, individualisti, dezordonati: vor fi romantici. Clasicismul si romantismul vor atinge punctul lor culminant, gasindu-se unul fata de celalalt in cel mai aprig antagonism.

Pe toate terenurile Restauratiei este reprezintata o revenire la traditie. In domeniul artistic, se revine la arta protejata de ultimii regi ai Frantei, trecandu-se peste Imperiu si Revolutie.

Artistii sunt nevoiti sa porneasca adesea, in operele lor, de la motive in legatura cu viata regelui Ludovic al XVIII-lea. Noi vor fi insa tablourile cu subiecte religioase, tratate clasic, dupa regulile Academiei, acum din nou infiintata.

David, care fusese total impotriva acestei institutii, devine parintele academismului, adica al Academiei asa cum ea va lua fiinta dupa Restauratie, unde se introduc si se pastreaza cu sfintenie tocmai crezul artistic formulat de parintele clasicismului.

Cele doua mari individualitati din domeniu picturii din aceasta vreme sunt Ingres (clasic) si Delacroix (romantic), dar totusi vom gasi in opera lui Ingres elemente romantice, iar in opera lui Delacroix elemente clasice.

Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul si Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986