Confesiunile unei studente la arte

După cum se vede, mi-a pierit entuziasmul de a scrie despre artă. Nu știu exact care este motivul. Când am început blogul, istoria artei era pentru mine un domeniu absolut necunoscut și mă bucuram de orice lucrușor nou pe care îl descopeream. Mi se părea un domeniu misterios și fascinant căruia încercam să îi dezleg tainele. Acum, după aproape doi ani de studenție, văd arta cu alți ochi. Am învățat destul de multe lucruri, dar de fapt nu știu aproape nimic și îmi dau seama că blogul meu e un adevărat blog de amator și atât. Un amator care și-a pierdut entuziasmul. Articolele de istoria artei necesită multă timp și efort, de la cules informații din cărți, la căutat imagini până la scris. Multe dintre ele sunt plictisitoare pentru ceilalți, cred că majoritatea citesc două, trei rânduri, se uită la poze și închid pagina. Cred că informațiile de aici folosesc cel mai mult elevilor în căutare de referate gata făcute. 

Da, aș putea să încerc să scriu într-un mod mai interesant, să prezint lucrurile dintr-o altă perspectivă. În momentul de față habar n-am cum să fac asta. Și m-am plictisit să continui tot așa. Am sperat în altceva venind la facultate. Credeam că blogul meu va crește, că voi avea mereu subiecte noi de abordat, că voi introduce rubrici noi, că voi cunoaște oameni interesanți, fascinanți chiar despre care să scriu și tot așa. Lumea artei nu e deloc așa cum mi-am imaginat eu și recunosc oficial că sunt dezamăgită. Nu de artă, ci de oameni. Oamenii fac arta. Nu poți să studiezi arta fără să te lovești de oameni, de mulți oameni. Tocmai acest lucru mi se părea grozav, dar, ca peste tot, și în acest domeniu creativ, plin de insipație, există orgolii (mari), vorbe urâte, dezinteres, lucruri făcute pe jumătate, dacă nu pe sfert și lista ar putea continua, dar nu vreau să mă umplu și mai mult de energie negativă. De cele mai multe ori ți se închide ușa în nas și ești trimis acasă (pentru că ești un nimeni). Pilele și relațiile își spun și aici cuvântul. 

Credeam că venind la arte voi intra într-o lume mai deschisă la nou, mai tolerantă, plină de idei, de inițiative, de creativitate. Credeam că îmi voi găsi locul, că voi putea să mă dezvolt așa cum vreau. Credeam că oamenii de aici nu critică modul în care te îmbraci sau te porți și nu încearcă să te schimbe după bunul lor plac. Probabil că mentalitatea conservatoare și învechită a românilor își spune cuvântul, altfel nu îmi explic. Cel mai mult mă dezamăgește lipsa de interes, de implicare a celor din jur și lipsa entuziasmului. Hai să facem lucrurile doar ca să fie făcute, să ne luăm salariile în continuare și să plecam odată acasă, că avem alte treburi mai importante. Rar întâlnești un profesor care să te inspire, care să îți predea materia cu atâta pasiune încât să pleci plutind de la cursul lui (am avut totuși norocul să întâlnesc și astfel de persoane, dar am plecat acasă plutind de mult prea puține ori). Trebuie să fii tu însuți plin de pasiune ca să poți ignora părțile negative din jur, începând de la profesori, studenți, muzee, artiști, și să îți poți păstra dragostea și credința neștirbită în artă. Știam ce mă așteaptă, am venit pregătită pentru lipsuri de tot felul, dar acum sunt copleșită. Și tristă.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că mi s-a diminuat complet entuziasmul de a scrie pe blog despre istoria artei. Mi se pare munca mult prea mare pentru satisfacțiile pe care mi le aduce. Arta tot îmi place, tot în acest domeniu vreau să rămân pe viitor, doar că n-am găsit încă felia care să mi se potrivească și oamenii printre care să mă simt în largul meu. Blogul mi-e drag și nu vreau să îl părăsesc, de aceea voi scrie și despre alte lucruri, lucruri care îmi plac și care mă atrag. Sper.