Suma zilelor

Nu îmi place să citesc la comandă. Citesc când vreu eu, când am dispoziția necesară. Uneori trec luni de zile până să pun mâna din nou pe un roman sau alteori mi se întâmlplă să citesc mai multe cărți într-o săptâmână. Prefer să am cărțile mele personale, pe care să le așez în bibliotecă și să le răsfoiesc atunci când e momentul. Cărțile împrumutate parcă strigă „grăbește-te să mă termini, că trebuie să mă dai înapoi”. De câteva ori am returnat la bibliotecă romane citite pe jumătate.

În sesiune îmi revine brusc pofta de citit. Atunci absorb instantaneu orice carte neîncepută sau neterminată, care nu m-a atras altă dată. Nici nu a început sesiunea și proviziile mele s-au terminat. Ultima carte citită e Suma zilelor de Isabel Allende.

Am cumpărat-o imediat ce am aflat că e continuarea de la Paula. Am pățit la fel ca la prima carte, începutul mi s-a părut plictisitor, m-am pierdut în mulțimea de personaje și amănunte, dar am regăsit apoi atmosfera de intimitate plăcută pe care ți-o crează memoriile unui autor. Scriitoare i se adresează Paulei, fiicei sale răpusă de porfirie, povestind momentele prin care a trecut după moartea ei și schimbările survenite în familia numeroasă, în acel „trib matriarhal”, așa cum îl numește ea. Fără îndoială Isabel Allende e o femeie puternică. Nu e ușor să te confrunți în mod public cu durerea provocată de moartea unei persoane dragi, să îți reamintești momentele grele, să vorbești despre ele, să îți clarifici sentimentele, să răspunzi la întrebări pe această temă și să îți păstrezi credința, atitudinea pozitivă și simțul umorului. Am citit cartea cu drag și mi-a părut rău că s-a terminat așa repede.