Lumina ce se stinge

Undeva, nu foarte departe, într-o casă veche, cu mobilă mâncată de vreme și podele ce scârțâie, cu covoare roase și bibelouri ieftine, se află o comoară neprețuită. Strălucește puternic, învăluind împrejurimile cu o lumină caldă, liniștitoare, care alungă orice spaimă ascunsă în întunericul gros. Lumina ne ghidează ori de câte ori ne pierdem pe cărările întortocheate ale pădurii și ne încălzește atunci când  gerul aspru ne pătrunde în oase. Lumina are puterea magică de a ne transforma lacrimile în zâmbete și de a ne vindeca rănile cele mai adânci. E o lumină specială, care o reaprinde pe a noastră, făcând-o mai vie și mai puternică ori de câte ori aceasta pălește.   

Lumina arde întotdeauna, chiar și atunci când ne depărtăm de ea și o uităm. Zile întregi, poate chiar luni sau ani. Comoara rămâne singură, printre cărți îngălbenite și cearșafuri peticite. Lumina continuă să ardă pentru noi mereu, așteptând răbdătoare întoarcerea noastră și nu se supără niciodată când intrăm în casa veche și trecem nepăsători pe lângă ea. Ea e acolo, pentru noi. Suntem nespus de bogați. 

Într-o zi, lumina călăuzitoare se va stinge. Vom rămâne singuri, neștiind încotro s-o luăm. Vom încerca să o reaprindem cu un chibrit, dar va fi în zadar. Vom încerca să ținem comoara în brațe, lipită de trupul nostru, să o încălzim și să îi redăm strălucirea, dar în zadar. Vom plânge, vom striga, vom implora, dar în zadar. Casa veche, cu țevi ruginite și pânze de paianjăn ni se va părea cea mai frumoasă casă din lume. Va fi casa care a adăpostit lumina. Lumina pe care noi am pierdut-o și nu am apreciat-o niciodată cu adevărat.

Suntem nefericiți, suntem aroganți, suntem nemulțumiți, suntem invidioși, suntem egoiști. Știm să cerem și uităm să mai dăm înapoi. Alergăm prin viață într-o goană nebună după lucruri, după comori false care strălucesc pentru o clipă, apoi se transformă în cenușă. Vrem să posedăm cât mai mult, nimic nu ne satisface și adunăm saci întregi de cenușă pe care îi cărăm neobosiți după noi. Facem imposibilul să avem haine la modă, siluete de invidiat, vile, mașini performante, laptop-uri, ipad-uri, iphone-uri și blackberry-uri, conturi grase în bancă, suntem mereu grăbiți și serioși, pătrunși de importanța și urgența problemelor noastre. Căutăm neîncetat fericirea și alinarea, fără să ne dăm seama că aceasta se află într-o casă veche, cu perdele înflorate și miros de măr copt.

Casa bunicilor e un loc magic, de poveste. E o casă în care nu se poate întâmpla nimic rău. Acolo ne simțim protejați, totul capătă un sens, totul e mai frumos și mai ușor. Dar de multe ori o ocolim. De ce? Chipurile bunicilor poartă cu demnitate semnele adânci ale trecerii timpului. Riduri, păr alb și mâini tremurânde. Zâmbete largi și ochi care lăcrimează ușor. Comoara noastră neprețuită. 

Ce poate fi mai frumos și mai special decât un bunic care ne așteaptă cu brațele deschise? Unde mai găsim atâta căldură și iubire ca în casa bunicilor? Cine ne îndeplinește toate poftele și are mereu pe buze un zâmbet și o vorbă bună? Cine ne așteaptă cu focul în sobă și bunătăți pe masă? Privirea lor drăgăstoasă, gesturile lor stângace, emoțiile pe care nu și le pot controla ne jenează, ne incomodează. De multe ori ne este rușine cu ei și îi ocolim. Îi lăsăm singuri în casa veche, cu flori la fereastră și nuci pe masă. Uităm de ei, uităm de lumina magică ce îi înconjoară și aflăm prea târziu că această lumină pălește și într-un final se stinge, lăsând în sufletele noastre un gol imens. Regrete. Lucruri nespuse. Amintiri. Dor.

Bunicul și nepotul

Domenico Girlandaio, c. 1490

sursa

Nu uitați să vă prețuiți comoara.