Portretul a fost practicat inca din Antichitate. Sculptorii, in Italia etrusca, apoi romana, pictorii in Egiptul tarziu de la Fayum, au creat numeroase figuri cu chipuri de o veridicitate pregnanta.
Mai tarziu, revolutia crestina i-a impins pe oameni sa dispretuiasca existenta efemera si sa isi indrepte atentia catre viata de dincolo. In epoca paleocrestina si in primele secole ale Evului Mediu nu mai intalnim portrete.
Odata cu umanismul Renasterii, figura umana a prezentat din nou interes pentru artisti. Primele porterte de la sfarsitul Evului Mediu sunt acelea ale suveranilor, fiind de neconceput ca imaginea unui individ oarecare sa constituie scopul principal al unei opere de arta. Lucrarile respective, imitand medaliile antice, se limiteaza la redarea chipului si a umerilor, chipul fiind vazut din profil. Acest tip de portret este predominant pe tot parcursul secolului al XV-lea.
Dublul portret al ducelui si ducesei de UrbinoPiero Della Francesca, c. 1465-1470
Galeria Uffizi, Florenta
sursa
Poretele flamande, aparute in epoca lui Robert Campin si Jan van Eyck, intre 1420-1440, se diferentiaza de la inceput, prezentand modelul trei sferturi, pana mai jos de bust, reproducand fara nicio abatere defectele acestuia. La sfarsitul secolului al XV-lea, se pastreaza tipul de portret, dar se schimba decorul, trecandu-se de la fundaluri monocrome, la interioare cu ferestre deschise, de exemplu.
In secolul al XVI-lea, marii portretisti (Leonardo, Rafael, Titian) adopta formate mai mari pentru a picta barbati si femei vazuti pe jumatate, in poze senine si costume sobre, sau chiar in picioare. In acest secol, portetul atinge maturitatea. Dupa calitatea persoanei reprezentate si destinatia operei, suportul, tehnica si partile componente difera considerabil. Portetelor psihologice, cu destinatie intima, li se opun portretele de aparat, destinate unor locatii publice.
In portetul de aparat din epoca manierismului, in Italia (1500-1600), in panzele neoclaseice de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea (la David si Ingres), factura este neteda, desenul perfect, formatele mari permit pozitionarea personajului in picioare sau calare. Pozele sugereaza o lunga imobilitate, atitudinile sunt sofisticate, chipul nu exprima nimic, decat eventual o vaga plictiseala. Costumul este splendid, iar obiectele de decor au o semnificatie simbolica (o carte semnifica cultura, bibelourile si florile, luxul).
Cu mult inainte de aparitia portretelor individuale, pictorii obisnuiau sa integreze subiectelor religioase imaginea donatorului. Din secolul al XIV-lea, aceasta insertie se face mai des, donatorul ocupand un loc tot mai important. Din secolul al XV-lea, donatorul se apropie de scena religioasa, integrandu-se chiar in ea, picturile cuprinzand un numar tot mai mare de portete ale burghezilor.
Doua secole mai tarziu, mai ales in nordul Europei, burghezia devine grupul dominant din punct de vedere social, economic si politic. In Olanda, burghezii sunt protestatanti, mai exact calvini. Calvinismul incurajeaza reprezentarea oamenilor, mai ales a familiei. Astfel, portretul colectiv, devenind independent, incepe sa se dezvolte (Compania capitanului Reynier Read, Frans Hals si Pieter Codde).
Prezent inca din pictura medievala ca o alternativa a semnaturii, autoportetul pictorului se dezvolta considerabil incepand cu secolul al XV-lea si mai ales al XVI-lea. In Familia lui Carol al IV-lea, Goya se reprezinta retras in raport cu aristocratia, cu fata in penumbra.
Portetului pshihologic, intim, ii corespunde imaginea fizica si psihica a unei fiinte despre care nimeni nu stie aproape nimic, nu ne infromeaza ca e pictor. In cealalta categorie, se inscriu portetele "profesionale", cele in care artistul se arata pe cale de a picta, definindu-se profesiunea si locul in societate.
AutoportretNicolas Poussin, 1650
Muzeul Luvru, Paris
sursa
Bibliografie: Pictura, secrete si dezvaluiri, Nadeije Laneyrie-Dagen, Grupul Editorial RAO
Vezi si: Pictura istorica
Vezi si: Pictura istorica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu