Istoria Artei: Subiectul operei de arta. Pictura istorica

Pentru a descrie o opera de arta, este foarte important sa precizam subiectul acesteia. Inaintea picturilor abstracte ale secolului XX, toate tablourile erau figurative, reprezentand obiecte si fiinte din lumea reala. Gradul de asemanare cu lumea reala difera de la epoca la epoca.

In Evul Mediu, subiectele erau religioase, pictura infatisand sfiniti, viata lor si legende referitoare la acestia. Din secolul al XIV-lea, datorita umanismului Renasterii, omul fiind considerat "masura tuturor lucrurilor", sunt introduse subiectele laice. Se studiaza anatomia umana, se descopera perspectiva, iar in tablouri apar reprezentari fidele ale oamenilor, animalelor si plantelor. La scurta vreme urmeaza arhitectura, obiectele vietii cotidiene. Marii conducatori simt nevoia imortalizarii chipului lor, cerandu-le pictorilor sa ii reprezente intr-o maniera recognoscibila. Astfel isi fac aparitia "genurilor", operele repartizandu-se dupa subiect: "pictura istorica", "scena de gen", "portret", "peisaj", "natura moarta".

PICTURA ISTORICA

Este considerata pictura istorica orice opera care trateaza intr-o forma narativa sau simbolica subiecte "serioase", cu scopul de a inflacara sentimentele privitorului, de a-l instrui, de a-l face mai bun.

Termenul de "pictura istorica" este introdus pentru prima data in Franta, in secolul al XVII-lea. In acea perioada, se considera ca arta nu trebuia doar sa desfete ochiul, ci sa inalte spiritul, deci pictura istorica era singura care merita sa fie practicata, ocupand primul loc in ierarhia genurilor.

Acest gen cuprinde istoria popoarelor (a regilor si bataliile importante), istoria credintei (povestiri din Vechiul si Noul Testament), subiecte mitologice si cateva scrieri moderne (Divina Comedie de Dante). De asemenea infatiseaza figuri care trebuie sa fie recognoscibile cand reprezinta personaje reale, intr-un decor veridic.

Deci, pictura istorica este cel mai nobil gen, dar si cel mai dificil. Artistul trebuie sa fie un bun portretist si peisagist, trebuie sa aiba o cultura vasta si un simt istoric dezvoltat.

Pentru a cuprinde vastele scene de razboi, cu multe personaje, tabourile trebuiau sa aiba dimensiuni considerabile. Culorile folosite de artisti sunt sobre, in concordanta cu importanta momentului surprins pe panza.

Afirmarea primordialitatii picturii istorice apartine lui Ludovic al XIV-lea. Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, visul oricarui artist era de a se impune ca pictor istoric, astfel putand castiga mult ravnitul Premiu al Romei. Totodata, ii era astfel garantat un loc bun in cadrul Salonul de la Paris.

Printre pictorii istorici renumiti se numara Charles Le Brun, care al realizat lucrarile din Sala Oglinzilor de la Versailles si Louis David (Belizarie cerand mila, Juramantul Horatiilor, Inoronarea Imparatului si a Imparatesei, Sabinele).

Pictura istorica se dezvolta si in celelalte tari. In Spania, la curtea regelui Filip al IV-lea, il gasim pe Velazquez, care picteaza Predarea cetatii Breda.

Capitularea cetatii Breda
Diego Velazquez
sursa: www.abcgallery.com

Apoi Goya creaza o serie de gravuri despre razboiul de eliberare spaniola contra ocupatiei franceze, in 1810.

Mai tarziu, Courbet picteaza in vara lui 1849, celebra pictura O inmormantare la Ornans, tratand un subiect grav, moartea.

O inmormantare la Ornans
Gustave Courbet

Treizeci de ani mai tarziu, Seurat face acelasi lucru in Baignade. Prosperitatea genului se mentine si in timpurile recente, prin tragediile ce au traversat istoria, avand exemplu lucrarea Guernica, a lui Picasso, din 1937.

Guernica
Pablo Picasso
sursa: wikipedia

Alegoria

Alegoria este o categorie aparte a picturii istorice, intamplarile reprezentate imbracand o forma simbolica. Dupa cum exprima autorul unui dictionar iconologic, din secolul al XVIII-lea, alegoria permite "sa se realizeze ceva simplu intr-o forma agreabila si care place imaginatiei".

Pentru a intelege o alegorie, este necesara o anumita cultura. In Evul Mediu, sfintii erau recunoscuti datorita atributelor lor: cheile il desemnau pe Sfantul Petru, mielul pe Sfantul Ioan Botezatorul, pielea jupuita pe Sfantul Bartolomeu. In Renastere, existau dictionare care explicau aceste simboluri, iar incepand din secolul al XVIII-lea, oamenii de rand erau capabili sa recunoasca usor zeitatile: Neptun cu tridentul, Jupiter cu fulgerul in mana si vulturul alaturi.

In general, dimensiunile operelor alegorice sunt considerabile. Personajele sunt reprezentate idealizat, purtand haine atemporale, avand corpul partial dezgolit (ex. Alegoria Bogatiei a lui Simon Vouet).