Semnatura şi titlul operei de artă

Semnătura

In ziua de azi toate operele de arta sunt semnate, deoarece semnătura artistului este extrem de importanta. Daca o lucrare nu este semnata sau exista îndoieli cu privire la autorul ei, valoarea operei scade considerabil. Tablourile, plecând cel puțin de la sfârșitul Evului Mediu, poarta adesea, dar nu întotdeauna, semnătura artistului, pe fata pe care o privești sau pe revers, însoțita uneori și de data execuției. Acestea sunt informațiile cu care ar trebui sa înceapă o descriere.

Semnătura pictorului trebuie sa fie discreta și sa se încadreze în compoziție, dacă apare pe fata picturii. De obicei, în operele contemporane, este plasata în partea de jos, în coltul din dreapta. In gravuri, dacă desenatorul și gravorul nu sunt una și aceeași persoana, numele artistului care a desenat opera figurează în coltul stâng de jos însoțită de formula delin. (delineavit înseamnă a desena), iar a gravorului, in coltul din dreapta, însoțită de formula sculps. (sculpsit înseamnă a grava).

Artistul își scrie de obicei numele, câteodată însoțit de prenume. In mod ideal, semnătura ar trebui sa rămână identica pentru a se garanta autenticitatea operei, dar rareori se întâmplă asa. In cel mai bun caz, aspectul semnăturii caracterizează producția anumitor ani.

Mai rar, pictorii se joaca cu cuvintele cu care semnează, utilizându-le ca o provocare sau ca o profesiune de credință.

Daca lucrarea e oferita cuiva, se poate citi și o dedicație alături de semnătura.
Semnătura pusa pe spatele unui tablou are un caracter mai complet. Se precizează uneori anotimpul, luna, mai rar ziua. Aceste mențiuni sunt prețioase pentru a studia evoluția unui stil în decursul unui an. Tot pe verso, artistul notează și titlul lucrării.

In perioada Renașterii, artiștii în loc de semnătura propriu-zisa obișnuiau sa se picteze în interiorul lucrărilor fără a se desemna în mod special. Astfel, identificarea autoportretelor era un joc amuzant, propus chiar de autor.

In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, obiceiul artistului de a se introduce în opere se pierde. Numele și data sunt plasate disimulat în compoziție, iar spectatorul trebuie sa facă un mic efort pentru a descoperi semnătura: gravata pe trunchiul unui copac, integrata într-un fragment de arhitectura etc.

Titlul

Necesitatea de a denumi picturile a apărut odată cu înființarea Saloanelor, la sfârșitul secolului al XVII-lea. In momentul în care apare piața de arta, expozițiile și cataloagele fac necesara cunoașterea unei compoziții după titlu.

Numele folosite pentru a desemna opere din trecut sunt moderne, reprezentând fie o definire rapida a subiectului, fie o descriere succinta a ceea ce se poate vedea într-o pictura. De exemplu, printr-o convenție stabilita în timp de istoricii de arta, numele scenei se schimba în funcție de modul de tratare a temei: o Madona este o Fecioara reprezentata pana la jumătatea corpului, singura cu Pruncul; așezată pe tron, înconjurată de sfinți devine Fecioara în maiestate; este numita Fecioara umilinței dacă sta pe pământ, cu micul Iisus pe genunchi.

Pentru picturile mai vechi, înainte de apariția cataloagelor, unele denumiri au fost transmise pe cale orala, dar având o urma scrisa, cum ar fi un vechi inventar.

Unele titluri nu lămuresc deloc subiectul sau semnificația operei, dar altele aduc informații importante în acest sens. In Franța secolelor al XVII-lea si al XVIII, peisajul era considerat un gen minor. Artiștii care doreau sa picteze natura, trebuiau sa își disimuleze subiectul. De exemplu, Poussin face din peisajul sau un subiect religios, plasând micuți Adam și Eva în sânul naturii (Adam si Eva in paradisul terestru).

In epoca contemporana, unii artiști accepta în continuare sistemul titlului, alții însa se dispensează de el. Prin aceasta, ei preîntâmpina posibilitatea ca percepția operelor sa fie consecința altui tip de contact decât privirea (tablourile trebuie totuși indicate, de exemplu printr-un număr).

Astfel, a accepta sau refuza titlul depinde de dorința pe care o are artistul de a-si asuma sau nu forța evocatoare a cuvântului.

Bibliografie: Pictura - secrete și dezvăluiri, Nadeije Laneyrie Dagen, Colectia de Arta Larousse, Grupul Editorial Rao