In jurul lui Delacroix si Ingres se concentrează întreaga mișcare artistica din secolul al XIX-lea.
Subiectele sale se inspira din acțiunile omului, acțiuni a căror faima a fost transmisa de legende, ori inventata de marii poeți ai veacului. In fond, trecând în revista operele lui Delacroix, constatam o alta forma de umanism, ale cărui limite înglobează nu numai umanismul Renașterii, ci îl completează cu experiențele timpurii modern.
Analele istorice, legendele, viata triburilor marocane și algeriene, totul e pus la contribuție, mai ales atunci când un destin tragic pare sa urmărească pe cineva care se prăbușește cu zgomot: Sardanapal, bizantinii învinși de cruciați, Hamlet, Ofelia, Ovidiu, vânătoarea de lei, fiarele în lupta cu omul. Liniștea și fericirea, perioadele de reculegere, îl interesează mai puțin.
Nici făuritorii de civilizații nu ii sunt indiferenți, cu neliniștea, cu grijile lor – Iustinian, Ludovic cel Sfânt – când se lupta sau se impun celorlalți semeni. Uneori ei înving fortele naturii, mai adesea cad învinși, unii resemnați, copleșiți de o tristețe muta, alții revoltându-se.
Artistul îl admira pe Michelangelo, pe Caravaggio și pe cei din secolul al XVII-lea, cu exagerările lor naturaliste, cu arta lor bazata pe efecte de contraste.
Delacroix este rezervat fata de mulțime, cu ceva profund aristocratic în toata ființa sa. Pe de alta parte, cu excepția lui Michelangelo, mintea sa era mai ascuțita, sensibilitatea sa mai rafinata, talentul sau mai complex.
La o analiza mai atenta a artistului constatam reacții puternice ca fulgerul, însa ordonate de o inteligenta clara și prevăzătoare, totul supus unei voințe neinfrante. Asa era și Rubens și marii venețieni, a căror opere ii erau cunoscute mai ales de la Muzeul Luvru.
Se naște în 1798. Tatăl sau e un personaj important, prefect în doua județe din sudul Franței. Tatăl sau moare, și ii succede în funcție Talleyrand, un prieten de familie, care se presupune de unii istorici ca ar fi tatăl adevărat al lui Delacroix.
Talleyrand este protectorul artistului. Delacroix izbutește astfel sa își expună operele la Salon, dar sunt aspru criticate. Totuși sunt cumpărate de stat.
Delacroix, ca și copil, avea un temperament excepțional și o vivacitate rara. Are de mic aptitudini pentru desen, cât si o atracție pentru muzica, la fel ca și Ingres.
La 9 ani este dus la Paris, la Liceul Imperial, unde nu e printre cei mai buni elevi. Aici leagă numeroase prietenii, fiind o fire plăcuta și simpatica.
La 18 ani se hotărăște sa devina pictor și intra în atelierul lui Guerin, care fusese elevul lui David. Guerin nu vrea sa facă din elevii săi niște imitatori și ii incurajează sa se dezvolte conform aptitudinilor fiecăruia. Delacroix poate sa viziteze astfel Luvrul și sa facă copii după toate tablourile care ii plăceau.
Artistul este silit sa își câștige existenta de foarte tânăr. Se îmbolnăvește de tuberculoza, boala care il chinuie toata viata. Locuiește la țară un timp, neglijându-și studiile la Paris.
Primește câteva comenzi de tablouri religioase, care nu erau chiar pe placul sau. Face și câteva caricaturi.
In 1822, la Salon, expune primul sau tablou mare, Dante și Virgiliu intrând în infern sau Barca lui Dante. Profesorii aproba tabloul, dar exista și critici acerbe. Tabloul este cumpărat de stat.
Delacroix simpatizează cu mișcarea de independent a Greciei. In acel moment asistam la războiul dintre turci și aceasta țară. Artistul se va inspira de la teme în legătura cu evenimentele respective.
Tabloul mai sus menționat, expus la Salon, ne amintește de operele lui Rubens. Trupurile goale de bărbați și de femei au fost sugerate de un tablou de-al acestuia din seria Mariei de Medici. Însa compoziția lui Delacroix ne amintește și de unii din eroii lui Michelangelo: musculatura formidabila, gesturile bruște, durerea de pe fatal lor.
Totuși, artistul nu e mulțumit de coloritul sumbru din Barca lui Dante. Visa altceva. Simțea nevoia strălucirii și energiei tonului, mai multa frăgezime, mai multa transparenta, acorduri bazate pe câteva note puternice, bine echilibrate.
In a doua opera însemnata, Masacrul din Chios, el dovedește ca poate ajunge la acest scop.
In intervalul dintre cele doua opera, artistul se familiarizează cu practica acuarelei. Aceasta tehnica ii deschide orizonturile cele mai largi. Cei doi prieteni ai săi, Fielding și Bonington, ii demonstrează ca tonurile vii, dizolvate în putina apa, dau un colorit mai aerat și mai transparent, tablourile fiind mai spontane, cu o nota lirica.
Delacroix izbutește astfel sa ii înțeleagă pe englezi, prin care se răspândește în Franța termenul de dandism. Este vorba de o eleganta exagerata în costum, pornita de la dorința de a se singulariza, de o preocupare vie pentru culorile și forma hainelor, pentru coafura. Delacroix adopta aceasta distinctive de ordin vestimentar.
Nu era sportiv, nu practica scrima sau călăria. Totuși iubea calul în mod deosebit, introducând aceasta dragoste în tablourile sale. Iubește si fiara prinsa în cușcă, vizitând grădinile zoologice pentru a-i cunoaște obiceiurile si anatomia.
De la studiul animalului trece la studiul peisajului. El considera ca peisajul trebuie sa fie într-un total acord cu scena reprezentata. Ii admira pe Constable și pe Turner.
Toate aceste preocupări și sugestii vor fi exprimate în Masacrul din Chios. Subiectul i-l oferise războiul pentru independenta Greciei. Grecii se revoltaseră contra turcilor, iar aceștia se răzbunaseră prin represalii îngrozitoare, omorând bărbați, femei, copii, pe întreg teritoriul grecesc.
Ce ne izbește mai întâi în acest tablou este împreunarea unui subiect tragic, vehement, ca la Rubens, cu un mare peisaj în armonie cu subiectul, cum întâlnisem la Gros (Ciumații din Iaffa). Se simte contactul artistului cu peisajul englez. Mai întâi, in lumini, un fel de a picta în care stratul de culoare este mult mai gros decât pana atunci; mai multa transparent în umbre, obținuta cu glasiuri, care dau profunzime tonului.
Cum se prezintă desenul lui si cum înțelege el culoarea:
Ingres e un static. Ce îl interesează e sa obțină o figura în echilibru desăvârșit, asa încât toate părțile ei sa se armonizeze intre ele. El nu se preocupa decât de calitatea liniei, de poezia formei.
Delacroix e un dinamic. Pe el nu il interesează trupul în nemișcare, ci, din contra, tocmai trupul omului sau al animalului în momentul în care se pregătește pentru o acțiune decisive. Nu poate totuși sa surprindă toate momentele succesive ale unei acțiuni. Trebuie sa se mulțumească doar cu unul din aceste moment. In loc de linia continua și aproape rigida , deși foarte frumoasa, a lui Ingres, la Delacroix vom avea o linie întrerupta, cu curbe bruste, cu accente, cu reveniri. Trupul omenesc apare atunci cum apar, agitându-se, un peste sau o pasare prinși într-un lat, când, în loc sa ai o imagine precisa a formelor, vezi numai ceva care se mișcă și se zbate, și prin acea mișcare determinând mai mult sau mai puțin raportul reciproc al volumelor.
Delacroix are mai putina nevoie de model decât Ingres. La el imaginația înlocuiește modelul viu, conducându-l întotdeauna la ținta. El e convins ca modelul răcește inspirația și poate chiar sa o rătăcească. Totuși, ii place ca anumite detalii caracteristice sa fie luate după natura, producând senzația de viata reala.
Sa trecem acum la culoare. Culoarea trebuie sa fie pentru un pictor ceva viu și convingător, care sa izbească plăcut privirea. Ea nu este un accesoriu cum era la Ingres, ci esențialul unui tablou. Artistul crede ca fiecare ton are un echivalent sentimental: rosul deșteaptă pasiunea, violetul sau albastrul evoca tristețea.
El se servește de tonuri vii și bătătoare la ochi, roșu, verde, alb, galben, care sunt legate intre ele prin tonuri intermediare, în general complementare. La Delacroix, umbrele sunt chiar luminoase. Pune pensula, după cum e și subiectul, când mai calm, când mai cu furie, cu vehement. Si în general, forma pe care o lasă tușa este când a unor virgule, când a unor linii paralele. In acest chip e obligat sa descompună tonurile compuse în culorile simple care le compun, fiind un premergător al impresionismului.
El își da seama de teoria reflexelor și o practica în mod constant. In natura, o culoare care se găsește alături de alta culoare nu este niciodată în tonalitatea pe care ar avea-o dacă ar fi singura, într-un mediu in care sa nu pătrundă nicio alta raza de lumina venita de la alta culoare.
Sa vorbim despre compoziție. Delacroix ajunge sa iubească medaliile antice. El își da seama ca în vreme ce medaliile și monedele contemporane, când se tocesc, sunt la fel de uzate în toate părțile, medaliile antice, când se rod, păstrează încă compoziția originala. Capul e șters, însă volumul lui se simte încă.
Ajunge astfel la concluzia ca orice compoziție trebuie sa fie imaginata ca formata din mai multe “ove”, adică din figuri geometrice de forma unui ou, care se leagă unele de altele și care-ți dau scheletul unei compoziții.
Un Arab la panda este lucrat în timpul călătoriei în Maroc, din 1832. Linia șerpuiește, oprindu-se din când în când la anume locuri, scoțând în relief un detaliu, cu un accent,care da viata și vigoare desenului, de pilda în vesmânt. Bratele sunt desenate poate nu extrem de exact, dacă judecam anatomic, dar da impresia unei forte gata sa izbucnească.
Medea, un studiu în vederea tabloului, este foarte important pentru a înțelege maniera de desenator a lui Delacroix. Un critic francez (Gautier) descrie gestul eroinei în chip admirabil, comparându-l cu cel al unei leoaice care își strânge puii. In câteva linii, artistul ne-a dat conturul trupului Medeii, care pare cuprinsa de emoția puternica pe care trebuia sa o simtă în momentul în care se decide sa-și suprime copiii. Avem un exemplu elocvent de întrebuințare a ovelor.
Delacroix își da seama ca intre școala franceza de pictura și cea engleza contemporana, existau mari deosebiri și ca pentru chipul sau de a picta ar fi necesar sa ia contact nemijlocit cu ce se producea atunci în Anglia.
Analizând peisajele lui Constable, el ajunge sa înțeleagă cum erau ele pictate. Pentru a reda, de exemplu, o pajiște verde, cea mai mare parte dintre artiști se mulțumesc sa fixeze câteva tonuri, care sa evoce tonalitatea medie. Deasupra ei pictează câteva detalii, tufe de flori, fire de iarba.
Constable reproduce oarecum obiectiv ceea ce vede în natura. In loc sa se servească de un ton sau doua, el descompune suprafața pe care trebuie sa o picteze în mici porțiuni, pe care le pictează cu trăsături de pensula independente una de alta din punct de vedere al formei și chiar din punct de vedere al tonului.
Delacroix vine în contact cu literatura engleza, cu Byron, Shakespeare, Cu Goethe, interesându-l mai ales elementul de drama din opera acestora.
Sardanapal reprezinta ultimul moment al regelui oriental, atunci când, învins in lupta, se hotărăște sa piară pe rug, împreuna cu sclavele, caii si bogățiile lui.
Natura moarta e un tablou fără celebritatea lui Sardanapal, dar tot atât de interesant. Pe planul întâi, într-un imens peisaj, care se întinde cât vezi cu ochii, Delacroix așează homarii roșii si pasările vânate, cu pene multicolor. Sub un cer tragic, obiectele din primul plan, pictate cu o măiestrie neîntrecuta, ne vorbesc de misterul marii, de splendoarea pasărilor, pentru ca privirea sa meargă mai departe, la vederea grava care se întinde în dosul naturii moarte.
In anul 1830, Carol al X-lea restrânge libertatea presei. Parisul se revolta, face baricade, pornește contra guvernului și regale e detronat. Este asa numita revoluție din iulie 1830. In locul dinastiei Burbonilor care e alungata, e adusa o alta ramura a Burbonilor, cu Louis-Philippe, care acorda imediat toate libertățile presei.
Delacroix are 32 de ani și e un tânăr energic, care simpatizează cu mișcarea populara. Executa un tablou de mari dimensiuni, Libertatea ghidând poporul, singurul cu conținut politic din arta sa.
In acesta compoziție, el amesteca ficțiunea cu realitatea.
Bibliografie: Manual de istoria artei (Renasterea), George Oprescu, Editura Meridiane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu