Urcând spre infinit

În timpul liceului, orele mele preferate erau cele de franceză. Să nu credeți că îmi făcea o deosebită plăcere să conjug verbe sau să învăț cuvinte noi. În niciun caz. Îmi plăceau însă momentele în care profesoara ne aducea la oră câte o carte sau un album, povestindu-ne lucruri fascinante despre diverse personalități, culturi și locuri pe care le-a vizitat. Chiar și apartamentul ei îi reflecta preocupările, asemănându-se cu o bibliotecă răcoroasă ticsită cu fel și fel de volume pline de taine. Îmi amintesc foarte bine ziua în care ne-a prezentat un album mare și greu cu lucrările lui Brâncuși.

În timp ce ronțăiam pe ascuns covrigei cu colega mea, priveam una câte una paginile albumului care îmi captivaseră întreaga atenție. Până atunci nu știam prea multe lucruri despre marele artist, chiar dacă vizitasem cu ani în urmă Ansamblul de la Târgu-Jiu. Acea scurtă lecție de istoria artei mi-a trezit interesul. Îmi amintesc foarte bine că profesoara a insistat asupra Sărutului lui Brâncuși, realizat în mai multe variante... [citește tot articolul pe Free Bird]