Licornul, acea graţioasă fiinţă mitică sub formă de cal alb cu corn în frunte, m-a fascinat dintotdeauna. Simbol al purităţii, inocenţei, sacrificiului, deţinând puteri tămăduitoare, acest animal fantastic are şi semnificaţii erotice, surprinse foarte bine de Tracy Chevalier în romanul Doamna şi licornul.
La fel ca în Al şaptelea licorn, de Kelly Jones, romanul este construit în jurul misterioaselor tapiserii de la Musee de Moyen-Age din Paris (Auzul, Mirosul, Văzul, Pipăitul, Gustul şi Singura mea dorinţă), având ca subiect seducerea liconului de către o fecioară. Am mai scris despre ele aici.
Romanul surpinde chiar momentul creării celor şase tapiserii comandate de Jean le Viste, urmând ca pictorul Nicolas des Innocentes să realizeze desenele, iar familia De la Chapelle să se ocupe cu ţesutul.
Nicolas des Innocentes, care numai inocent nu e, se foloseşte de chipurile a patru femei pentru a realiza desenele: soţia şi fiica cea mare a lui Jean le Viste şi soţia şi fiica oarbă a lui Georges de la Chapelle, fiind totodată salvatorul lor. În ce fel, urmează să aflaţi citind cartea.
Chiar dacă romanul este construit impecabil, iar prezenţa erosului este în totalitate justificată, parcă mi-a plăcut mai puţin decât celălalte două romane ale autoarei (Albastru pur şi Fata cu cercel de perlă). În comparaţie cu Al şaptelea licorn, care are ca punct central tot cele şase tapiserii, cu siguranţă câştigător este romanul lui Kelly Jones. Totuşi, Doamna şi licornul este o carte ce nu trebuie ratată, deoarece surprinde foarte bine atmosfera Evului Mediu, iar autoarea ne permite să pătrundem în atelierul unui tapiser, pentru a-i urmări munca obositoare şi migăloasă. Pe lângă acestea, acţiunea e presărată cu tot felul de picanterii.
Înainte să termin Doamna şi licornul, am răsfoit numărul şapte al revistei Arte, unde am dat peste un articol complex despre aceast roman, care mi-a lămurit multe lucruri. Vă invit să-l parcurgeţi şi voi.
Romanul surpinde chiar momentul creării celor şase tapiserii comandate de Jean le Viste, urmând ca pictorul Nicolas des Innocentes să realizeze desenele, iar familia De la Chapelle să se ocupe cu ţesutul.
Nicolas des Innocentes, care numai inocent nu e, se foloseşte de chipurile a patru femei pentru a realiza desenele: soţia şi fiica cea mare a lui Jean le Viste şi soţia şi fiica oarbă a lui Georges de la Chapelle, fiind totodată salvatorul lor. În ce fel, urmează să aflaţi citind cartea.
Chiar dacă romanul este construit impecabil, iar prezenţa erosului este în totalitate justificată, parcă mi-a plăcut mai puţin decât celălalte două romane ale autoarei (Albastru pur şi Fata cu cercel de perlă). În comparaţie cu Al şaptelea licorn, care are ca punct central tot cele şase tapiserii, cu siguranţă câştigător este romanul lui Kelly Jones. Totuşi, Doamna şi licornul este o carte ce nu trebuie ratată, deoarece surprinde foarte bine atmosfera Evului Mediu, iar autoarea ne permite să pătrundem în atelierul unui tapiser, pentru a-i urmări munca obositoare şi migăloasă. Pe lângă acestea, acţiunea e presărată cu tot felul de picanterii.
Pipăitul
tapiserie, Musee de Moyen-Age, Paris
Înainte să termin Doamna şi licornul, am răsfoit numărul şapte al revistei Arte, unde am dat peste un articol complex despre aceast roman, care mi-a lămurit multe lucruri. Vă invit să-l parcurgeţi şi voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu