26 iulie 2009
Portretul in arta Barocului
Italia
In sec. al XVII-lea predominau scenele religioase, dar si portretele era destul de solicitate.
Caravaggio a pictat scene religioase, dar un asemenea adept al realitatii in arta era natural sa fie un excellent portretist. El ne-a lasat cateva imagini, considerate printre cele mai reusite, in secolul al XVII-lea, fara sa mai vorbim de tipurile care apar in operele sale, fiecare cu evidenta vietii inscrisa in fizionomie.
Franta
Pictura are rolul de a infrumuseta resedintele nobililor, proclamand virtutile regelui, faptele lui eroice, momentele inseminate ale domniei lui, in stilul inaugurat de arta italiana. Genul istoric este foarte raspandit, dar si portretul, ocupand totusi un rol inferior. Si el se poate pune in serviciul suveranului si al familiei acestuia, pentru ca le raspandeste si le perpetueaza imaginea. Portretul va servi si pentru reprezentarea membrilor familiilor nobile si bogate, a persoanelor apartinand clerului sau marii burghezi.
Cei mai insemnati portretisti ai timpului au fost Philippe de Champaigne, Hyacinthe Rigaud si Largilliere.
Executia unei figuri istorice sau a celei a unui simplu particular, in atitudinea familiara sau ceva mai eroic vazuta, cu atributele situatii sale, asa cum modelul dorea sa apara in fata posteritatii, atunci cand era vorba de seful statului sau de unul dintre functionarii sai directi, a fost totdeauna una din formele artei in care francezul a excelat. Totul face ca el sa se achite in mod superior de o astfel de sarcina: cunoasterea sufletul uman, devenita una din preocuparile de seama ale atatora moralisti, analisti ai sufletului, sau predicatori; inteligenta si bunul simt care totdeauna au caracterizat orice intreprindere intelectuala franceza; nevoia de claritate, ordine, echilibru, pe care o gasim la baza acestui popor. Cu preferinta pe care o arata regale Ludovic al XIV-lea pentru acest gen, nu e de mirare ca in secolul al XVII-lea vom gasi cativa dintre cei mai merituosi reprezentanti ai portretului, pictat sau gravat.
Antagonismul dintre partizanii lui Poussin si cei ai lui Rubens apare si in acest domeniu, fiind agravat prin convingeri care pornesc din credinta religioasa. Unii portretisti, ca Philippe de Champaigne, aflandu-se sub influienta Flandrei, sunt castigati de severitatea morala mergand pana la ascetism. Altii, ca Hyacinthe Rigaud si Nicolas de Largilliere, raman credinciosi catolicismului obisnuit si pompei sale si nu-si imagineaza figura umana decat inconjurata de elementele fastului cel mai stralucit.
Philippe Champaigne a fost pictor oficial la curtea lui Ludovic al III-lea, redand cu tot fastul imaginabil, cu alegorii, cu drapele fluturande, imaginea trista si dizgratioasa a acestui monarh sip e cea uscata, a lui Richelieu. Din dragoste,el a pictat inca de preferinta alte figuri, pe cele ale intelectualilor grupati in jurul lui Port-Royal. Stilul teatral nu se mai potriveste cu viata modesta, retrasa, cu figurile meditative. Lumea aceasta discrete, muncitoare, cu teama de Dumnezeu si de viata viitoare, constituie mediul din care isi alege modelele preferate.
.jpg)
Pe figurile pe care le avem de la acesti invatati se citesc anume din tendintele cele mai interesante ale epocii. Preocupati de problemele psihologice, pictorii ajung sa dobandeasca un dar uimitor de a citi suflete, de a exterioriza caracterul si temperamental modelului. Portretele devin astfel pandantul, in pictura, al personajelor, atat de subtil analizate in La Princesse de Cleves sau in crochiurile fermecatoare ale lui La Bruyere, sau in cele asa de concentrate si vii ale ducelui de St. Simon.
Nicolas de Largilliere si Hyacinthe Rigaud traiesc in vremea batranetii marelui rege, sub Regenta si in vremea lui Ludovic al XIV-lea. La inceput apuca timpurile mai aspre, caracterizate prin influienta d-nei de Maintenon, sotia regelui. Regenta reprezinta o relansare a moravurilor fara precedent in istorie. Cei doi portretisti se vor acomoda acestor doua stari de spirit si nu vor lasa portrete pretuite ale actorilor principalelor evenimente politice, ale confratilor lor, cei mai cunoscuti, din lumea artelor si a literelor.
Largilliere se formeaza in Flandra, de unde trece in Anglia. Conceptia sa despre portret va fi influientata de exigentele publicului englez din acea vreme. E o fire vesela, asa cum convenea unei societati burgheze de curand imbogatita, care aprecia un portret bine facut si cam teatral.
Rigaud se formeaza la Paris ca admirator al lui Van Dick. Clientela sa apartine mai ales curtii, deci unei clase superioare celei ce servea de model lui Largilliere. Cand are in fata sa un barbat, Rigaud se multumeste cu o maniera mai simpla, desi nici atunci nu lipsesc stofele, draperiile si fotoliile. Asa sunt portretele celor mai multi literati ai acestei epoci. Cand e vorba de un personaj de curte, el incarca modelul de fel de fel de mantii si coloane si face sa se agite in jurul lui perdele de matase pretioasa, printre elemente arhitectonice. Pentru a reda imaginea femeilor, si unul, si altul, dar indeosebi Largilliere, recurg adesea la atribute mitologice, la un fel de costume de carnaval, la care nu renunta nici chiar atunci cand modelul era in deplina contradictie cu idea pe care ne-am face-o despre personajul mitologic evocat.
Opera lor:
Ludovic al XIII-lea incoronat de zeita Victoria este un portret oficial, in executarea caruia Philippe se crede obligat sa adopte ceva din stilul “eroic”, asa cum il intelegeau ceilalti confrati ai sai. De aceea el introduce personajul feminine din dreapta, stangaci dpdv al compozitiei, dar atat de minunat drapat si desenat. Adevaratul portretist apare in figura regelui. Singura concesie ce face artistul este sa-i indulceasca putin din uratenea sa, sa-i dea un aer mai militaresc. Incolo, tristetea cunoscuta a personajului transpire in privire, ca si oboseala trasaturilor sale.
Richelieu este impreuna cu Portretul maicii Agnes, poate capodopera lui Philippe. Marele ministru si om al bisericii, intelligent si autoritar, ne priveste cu mandrie. Trupul sau, de o slabiciune extrema, este imbracat in vesmante bogate de purpura, cazand in jurul sau in nenumarate cute, care amplifica formele si mascheaza oarecum imperfectiunile fizice, dand o infatisare impunatoare omului care conduce destinele Frantei. Pictorul este pe terenul solid al realitatii. Nu mai e nevoitsa recurga la nicio concesie ca sa placa. Culoarea este exact ceea ce trebuie pentru ca sa se armonizeze cu desenul précis si savant.
Maica Agnes si fiica artistului este o lucrare menita sa perpetueze amintirea unui miracol. Una din fetele pictorului murise, iar alta intrase la manastire. Curand se imbolnavise si ea. Maica Agnes s-a rugat pentru ea si fata s-a insanatosit. Artistul a reprezentat momentul in care tanara calugarita simte sanatatea revenindu-i. Cu simplitate, intr-o compozitie fara pretentii, el a exprimat extazul celor doua femei, cu o mare intensitate a sentimentului.
Rigaud ne-a lasat multe figure ale oamenilor de la curte si ale regelui: cel al lui Ludovic al XIV-lea, cel al lui Bossuet si cel al lui Mignard.
Portretul regelui, in varsta si in costum de curte, este destinat nepotului sau Filip al V-lea, ce ajunge rege al Spaniei. Imaginea pompoasa a batranului monarh ar putea fi considerate ca un portret tipic din aceste vremuri. Desi varsta a lasat urme pe obrazul regelui, el este inca in plina vigoare, maiestuos si martial, asa cum ii placea sa apara in ochii supusilor. Mantia de catifea albastra, brodata cu flori de crin si captusita cu hermelina, peruca, sceptrul, totul vorbeste de puterea regala. Indaratul tronului o perdea de brocart tivita cu snur de aur, cade in falduri. Apoi, ceva mai departe, o coloana. Ele inched spatial rezervat acestei divinitati vii, regale.
Marele orator religios nu poate avea aceasi infatisare, desi chiar in aerul sau este ceva dominator si sigur. In el apare totusi invingatorul, in diverse controverse, al protestantilor, oratorul prin gura caruia se exprima providenta.
Nicolas de Largilliere ne-a lasat multe lucrari excelente, printre care un portret de familie, in care fiecare persoana apare in avantajul ei, dupa moda de atunci. Suntem departe de sobrietatea lui Philippe. Costumele incarcate, matasurile, bijuteriile, perucile, tin tot atata loc si au tot atata importanta ca si fetele celor portretizati. Totusi figurile sunt pline de viata. Ceva ne spune ca suntem intr-un mediu burghez, in care aerele de noblete sunt oarecum de imprumut.
M-elle De Gueidan ca naiada ne aminteste ca suntem in plin carnaval mitologic. Barbatii si femeile doresc sa fie reprezentati nu asa cum sunt in realitate, ci cu atributele divinitatilor pagane. Moda insuportabila uneori, care duce la portetul de mai sus, in care o persoana asa de putin facuta pentru o naiada, fara sa isi dea seama de ridicolul situatiei, pozeaza cu o seriozitate imperturbabila. Uneori modelul convine aluziei mitologice si portretul va fi ceva mai reusit.
Atunci cand modelul avea calitatea de spirit a unui Voltaire, Largilliere a aratat ca nimeni nu il poate intrece, printre contemporani, in redarea, cu mijloace mult mai simple, a unei figuri inteligente, fine, incantatoare de gratie si tinerete. Nicio alta imagine nu vorbeste mai mult despre calitatile intelectuale ale marelui literat.
Artistul stie sa redea si farmecul fizic, ca in Frumoasa strasburgheza.
Belgia
Aici il avem pe Rubens, care, desi a realizat cateva portrete, nu era un adevarat portretist prin natura sa. Totusi Helene Fourment si copiii este un faimos portret gingas ai vaporos ca un vis, unul dintre cele mai frumoase din opera sa.
Jacob Jordaens a fost un cautat portretist, stiind sa individualizeze o fizionomie. (fig. X) Din baroc pastreaza draperia, fotoliile, coloana.
Olanda
Aici se dezvolta mai putin arta religioasa si mitologia, portetul fiind la mare cautare. Oamenii se simt mandrii de persoana lor si de actiunile lor, incat viata lor privata se coloreaza de un sentiment de orgoliu. De aici nevoia pastrarii imaginii individuale. Apoi fiecare institutie mai insemnata este o opera colectiva. Cei mai mari artisti sunt insarcinati sa le faca portretele, sa-i picteze asa cum apareau in exercitiul functiunii lor, in grupuri, in jurul unei mese, ocupandu-se de soarta institutiei pe care o conduceau.
Tara iesise victorioasa din razboaie, deci alaturi de portetele regentilor gasim portrete collective ale corpurilor ofiteresti. Deci este prezent portetul individual, de grup, de militar, la banchete si la reuniuni colegiale.
Cel mai mare portretist este Frans Hals. El este obiectivitatea insasi. El priveste modelul, il intelege in ceea ce are mai individual, ii patrunde caracterul si firea si ne prezinta pe panza rezultatul observatiilor sale.
Multa vreme e portretistul favorit al olandezilor, dar cand se ridica si alti artisti talentati, este nevoit sa intre la un azil. In schimbul hranei face portete pline de emotie, reprezentand batrani si batrane.
Ofiterii arcasilor Sfantului Gheorghe este un portret clasic de grup. Tot corpul unei companii ofiteresti, strans la un loc intr-un moment de veselie, cere artistului sa perpetueze memoria acestei scene, sa-i prezinte voiosi, multumiti, in costumele cele mai stralucitoare si mai bogate. Hals este foarte obiectiv, nicio tendinta estetica nu se gaseste. El stie sa aseze in chip potrivit un grup destul de numeros. Se opreste apoi la fiecare, il examineaza, ni-l arata cu claritate. Cu trasaturi de pensula vizibile, chiar cu o nota agresiva, sculpteaza oarecum figurile, invaluie forma de tuse multiple, energice, indreptate in toate directiile.
Doica si copilul este o imagine simpla, expresiva si minunat pictata. Copilul are dragalasenia varstei, iar femeia este sanatoasa si plina de viata. Totul pictat in tonalitati surde, ceva cam inchise, frumos armonizate cu rozul carnatiei, cu griul deschis si cu albul crem al florilor de pe stofa.
Regentii azilului de batrani din Haarlem este un portret de grup in care viziunea pictorului este sigura, inteligenta, dar mana il tradeaza la batranete, observandu-se ezitarile sale.
Rembrand van Ryjn este pe rand peisagist, portretist si autor de tablouri istorice.
Garda de noapte este un portret de grup destinat sa decoreze locul de intrunire a ofiterilor. Toti cei prezenti in tablou contribuiau financiar in aceeasi masutra si pictorul nu vrea sa neglijeze pe niciunul dintre ei. In loc sa aseze toata lumea la masa, el presupune ca s-a dat de catre sefii companiei ordinul ca ofiterii sa intampine inamicul. De aici invalmaseala care se simte in tablou, crescuta prin iluzia departarii, din pricina clarobscurului. Unii ofiteri erau oarecum sacrificati intr-un colt, lucru care a dus la un mare esec. Expusa la fumul de turba, in sala unde era atarnata, opera s-a inegrit, de unde ii vine si numele.
Hendrijke si Saskia (sotia legitima) i-au pozat ca modele.
Portetul artistului inainte de moarte il arata imbatranit inainte de vreme, zdrobit de nenorociri, ramanandu-i doar ochii vii ca intotdeauna. Au ramas numeroase portete ale sale la toate varstele.
Portret de familie este una din ultimele lucrari, unde executia este libera si armonioasa.
Spania
Diego Velazquez
In a treia perioada cea mai mare parte a activitatii este ocupata de portretele familiei regale si cateva ale contelui Olivares. Portretul lui Olivares calare se supune legilor baroce, adica nu e lipsit de o oarecare afectare. Se simte si la Velazquez nevoia de a ridica putin tonul, in portretele in care figurile sunt aratate calare. Un lucru nou pe care il incearca acum este sad ea portretului un fond de peisaj. Cel de aici este pictat in griuri albastrii si verzui. Totusi capatam impresia ca animalul e de lemn. Figura arogant dispretuitoare este minunat pictata.
Un portret celebru este cel al infantelui Balthasar Carlos, unul dintre copiii regelui, dragalas si innocent. Figura este desenata numai cu pete de culoare. Fiecare nuanta este prinsa in exactitatea ei si este redata remarcabil. Nu mai are nevoie de linii sa sugereze formele, ci deseneaza cu pensula.
Portretul papei Inocentiu este foarte reusit. Papa, care era departe de a poseda o figura placuta, i-a pozat. Tot tabloul este o armonie de rosu, de alb si de aur, in acelasi timp un lucru surprinzator de patrundere psihologica.
Las Meninas este capodopera sa.
Bibliografie: Manual de istoria artei - Barocul, George Oprescu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu