Paul Gauguin (1848-1903)

Detaliile despre viata lui Paul Gauguin constituie una dintre cele mai picante si mai exotice povesti din intreaga istorie a artei. Putini oameni au sacrificat si au pierdut atat de mult pentru a-si indeplini visele artistice. In tineretea sa, artistul s-a bucurat de o cariera de succes ca om de afaceri, ducand o viata linistita, stabila si un trai lipsit de griji. Apoi, apropiindu-se de varsta maturitatii, artistul a renuntat la toate aceste realizari, pentru a deveni pictor si pentru a putea lucra in regiuni indepartate si neexplorate ale lumii. Calatoriile lui Gauguin erau motivate de dorinta sa de a gasi un paradis terestru si de a-l imortaliza pe panza. Un timp a crezut ca a gasit aceste trasaturi primitive ale vietii umane in Bretonia, dar dorul de drum l-a indemnat sa plece in calatorii si mai indepartate spre insula Martinica, Insulele Marchize si Tahiti. In fiecare dintre aceste destinatii, artistul a fost dezamagit de imaginea traditiilor locale amenintate de influentele occidentale. Artistul neimpacat a creat un nou Paradis, fruct al imaginatiei sale, utilizand un stil gratios si cromatica tropicala pentru a ne transmite intr-un mod unic imaginea proprie despre misticismul primitiv.

Autoportret
Paul Gauguin
sursa: wikipedia

Personalitate chinuita si nelinistita, dominata de dorinta de evadare, de a fugi spre realitati necontaminate, primitive, Gauguin reda aceasta tensiune in operele sale, creand in acestea si cu acestea, locul ideal al universului sau emotional. Pictura sa preia tusele poeticii impresioniste, fara a adera la aceasta in totalitate. Nerabdarea de a iesi din lumea aparentelor, pentru a intra in profunzime, il poarta spre o arta care, fara a se indeparta de elementele simbolice, incearca sa imbine adevarul emotional dincolo de aparenta realului , unde armoniile cromatice au semnificatii spirituale. In operele sale, natura si fantezia, adevarul si imaginatia se imbina. Cautarea unei sinteze de forme si armonii, ritm si muzicalitate a culorilor si anularea perspectivei creeaza o realitate poetica noua si obiectiva.

Paul Gauguin
sursa: wikipedia

Paul Gauguin a fost unul din cei patru maestri ai post-impresionismului. Impreuna cu Cezanne, van Gogh si Seurat, a preluat principiile impresionismului inainte de a progresa dincolo de limitele acestui curent, dezvoltandu-si un stil propriu si unic.

Pe la jumatatea anilor 1880, a inceput o reactie impotriva impresionismului. Pentur unii artisti, principiile miscarii erau prea limitative; in incercarea de a surprinde efectele de lumina ale naturii, se putea argumenta ca tabloul devenea un mijloc artistic strict vizual. Isi pierdea dimensionalitatea spirituala. Stilul care s-a dezvoltat ca raspuns a fost simbolismul.

In pictura, simbolismul se deosebea de cel conventional, unde, de pilda, o clepsidra reprezenta timpul, iar o ancora, speranta crestina. In pictura simbolista, aceste conexiuni concrete erau evitate, artistii se straduiau sa faca din lucrarile lor imagini sugestive sau evocatoare.

Curentul a cunosctut numeroase expresii artistice. Unii pictori isi alegeau teme cu nuante mistice sau religioase, altii cautau o redare diferita a emotiilor prin distorsiuni ale culorilor, liniilor sau formei. Artisti cu stil total diferit ca van Gogh, Burne-Jones, Munch si redon pot fi toti descrisi ca pictori simbolisti.

Adeziunea lui Gauguin la miscarea simbolista era deja intr-un stadiu avansat spre sfarsitul anilor 1880. El i-a oferit lui Schuffenecker urmatorul sfat: "Nu copia prea mult din natra. Arta este un concept abstract; deviaza de la natura visand in fata ei, si gandeste-te mai mult la creatie in sine decat la rezultatul ei concret. Singurul mod de a ajunge la Dumnezeu este sa faci ce face el: sa creezi."

Abordarea culorii a suferit schimbari in timpul calatoriei in insula Martinica. Acolo, vegetatia luxurianta si lumina soarelui tropical l-au incurajat pe Gauguin sa foloseasca nuante mai indraznete si mai vibrante. S-a apropiat mai mult de stilul decorativ. Incepand deja cu peisajele din Martinica, este evidenta preferinta artistului pentru alaturarea petelor aprinse de culoare, in detrimentul unei canalizari asupra detaliilor amanuntite. Elementul decorativ a fost accentuat mai mult dupa intoarcerea din Bretonia, unde s-a inspirat din stampele japoneze.

Gauguin a imbinat armonios tendinta spre decorativism cu maniera sintetica, pe care a descoperit-o alaturi de Emile Bernard. Ambii experimentau formele si figurile simplificate.

Cealalta trasatura semnificativa a sintetismului era integrarea elementelor de diferite inspiratii intr-un singur tablou. Elementele in cauza erau de obicei inspirarte din natura, dar capatau adesea conotatii complet diferite odata cu asezarea lor intr-un nou context (Viziune dupa predica, Christ galben). Aceasta tendinta atinge apogeul in picturi precum Contele Barbares si De unde venim? Ce suntem? Incotro ne indreptam?.

Capodopera - Ziua zeului (Mahana no atua)

Ziua zeului (Mahana no atua)

Paul Gauguin, c. 1894
ulei pe panza
Institutul de Arta, Chicago, IL, S.U.A.
sursa

Pictata in Franta, intre cele doua calatorii ale artistului in Tahiti, aceasta panza magnifica are ca sursa de inspiratie atat traditiile franceze, cat si arta polineziana. In timp ce atat imaginea cat si cadrul sunt evident de inspiratie tahitiana, compozitia tabloului evoca simetria clasica a tablourilor Salonului de la Paris, in special lucrarea lui Ingres, Apoteoza lui Honer (1827). Gauguin a inlocuit influientele Greciei antice cu cele tahitiene stravechi.

Ca de obicei, acesta nu reprezinta un ritual contemporan la care Gauguin ar fi putut sa asiste (practicile religioase indigene fusesera treptat dezradacinate de dominatia coloniala), ci doar o fantezie pitoreasca bazata pe lecturile artistului despre vechile religii ale insulei. Un grup de femei tahitiene-unele imbracate in costumatii traditionale, altele nude - sunt asezate in jurul unui idol sculptat pe o plaja, luand parte aparent la un ritual cu semnificatii simbolice.

Prin culorile sale stralucitoare, antinaturaliste si simetria armonioasa, tabloul evoca misterul si frumusetea calma a paradisului primitiv cautat de Gauguin.

Putine sculpturi traditionale religioase fusesera pastrate in Tahiti pe vremea lui Gauguin. Majoritatea au fost distruse, consecinta a convertirii insulei la crestinism. Astfel ca artistul a creat idoli "tahitieni" precum acesta inspirandu-se din diverse alte surse - din Insulele Marchize si Insula Pastelui, din cartea lui J. A. Moerenhout si din fotografii ale templelor javaneze din Borobudur.

O pereche de femei in alb poarta cosuri cu fructe pe cap, cosuri ce contin probabil oftande aduse zeului. Profilurile lor simplificate evoca personajele din frizele egiptene pe care Gauguin le aprecia atat de mult.

Gauguin a dat lucrarilor sale titluri tahitiene, pe care le scria pe panze, partial pentru a sustine faptul ca se incadra ca artist culturii oceanice primitive si pentru a se distanta de publicul "civilizat" european.

Peisajul idilic al insulei - cu palmieri, coliba de paie, un calaret pe plaja si o piroga polineziana pe apele albastre - este pictat in culori naturaliste, conceput parca pentru a-l distinge de aura mistica a spatiului ritualului din prim-planul tabloului.

Majoritatea personajelor din tablou sunt infatisate pe perechi. Flancand femeia din centru (si formand baza unui triunghi cu zeul ca varf al triunghiului) sunt infatisate doua femei nude. Acestea stau culcate enigmatic pe nisipul roz, una reprezentata din fata, cealalta din spate. Femeia culcata vazuta din spate, ghemuita in pozitie de fetus, este reprezentata si in alte gravuri in lemn, realizate in acelasi an, pe teme Spiritul mortilor veghind.

Laguna in care personajul central isi scalda picioarele este alcatuita din zone abstracte de culoare pura, incadrate de contururi inchise, curgatoare. Gauguin a dezvoltat aceasta tehnica cloisonista in Bretonia (de la cloison, o tehnica speciala de emailare, unde culorile sunt separate prin fire de aur sau cu benzi metalice) si este una din putinele lucrari in care aceasta idee are un efect decorativ atat de puternic. Culorile oranj, albastru, rosu, roz, verde, alb cald si galben nu au rolul de a reprezneta realitatea observabila, ci de a crea o simfonie de culori care evoca atmosfera si suspansul scenei.

Bibliografie: Revista Art Gallery nr. 17, Editura De Agostini

Pentru alte colectii ale Editurii De Agostini, pe care le recomand cu incredere, accesati site-ul lor.