Ingres este reprezentantul clasicilor, după exilul lui David și după moartea lui Gros.
Se naște în 1780 la Montauban, în sudul Franței. Multa vreme este nehotărât intre pictura si muzica.
AutoportretLa Paris intra în atelierul lui David unde întâlnește anticul, divinitățile grecești, eroii de epopee si romane, acea divinizare a corpului gol, acea preocupare constanta de drapare. Totuși, Ingres simte nevoia de o atingere mai directa cu natura și astfel ajunge la concluzia ca idealul care-i vine de la David trebuie corectat printr-o confruntare a modelului cu viata.
El este un senzual lipsit de imaginație, incapabil sa conceapă ceva cu fantezia. Greoi și lent în tot ce compune, înaintând cu sfiala,cu multa prudenta, atunci când e vorba de o opera mai vasta, făcând și refăcând atitudinile personajelor pricipale, puține la număr, el nu e stăpân pe sine și nu are căldura necesara, decât când copiază după natura. Atunci dovedește o sensibilitate, un interes pentru obiectul văzut, care sunt unice în arta franceza.
Ingres este în primul rând un desenator, fiindcă estetica sa îl obliga sa acorde liniei un loc esențial in efectuarea operei de arta. El extrage din tot ceea ce vede întreg caracteristicul.
El spunea: “Orice lucru imitat după natura este o opera de arta”. Deci, mijlocul de care se servește este desenul: “Un lucru bine desenat va fi întotdeauna bine pictat”, le proclama elevilor. Ingres mai afirma ca “Desenul este totul; umbra nu este desen”, iar “orice se poate exprima prin linie, chiar și fumul”.
Rezulta de aici ca la el culoarea e un lucru secundar, fără însa sa fie indiferenta. Felul lui de a așterne tonurile este cu totul altfel decât la romantici. Se mulțumește cu un strat foarte subțire, delicat, pus cu precauție, care însa evoca exact tonalitatea lucrului reprezentat. In aceasta tonalitate generala aproape nu exista diferențe de nuanțe. Tonul local și atât. De multe ori un nud întreg iți da impresia ca este executat într-un singur ton. Privit de aproape, vedem ca sunt numeroase treceri de la o nuanța la alta, însa delicate, aproape imperceptibile, pentru a sugera volumele și relieful.
In 1800 Ingres concurează pentru Premiul Romei, însa David, profesorul sau, stăruie ca premiul sa se dea altui artist. Un an mai târziu, reușește sa câștige premiul, fiind trimis în Roma abia cinci ani mai târziu. In tot acest timp, lucrează mai ales portrete.
Ingres considera acest gen inferior. El se numește pe sine un pictor de istorie, adică de mitologie, de scene legendare. Executa portrete din necesitate. Prin ele își câștiga însa renumele.
Portretul artistului la 24 de ani (1804) și tabloul de concurs pentru premiul Romei sunt doua lucrări importante din aceasta perioada. In portret, el are exact tipul unui simpatic meridional francez: brun, cu un ten palid măsliniu, cu ochi negri, plini de pasiune și este prins în fata șevaletului. Tabloul ne izbește prin calitatea superioara a desenului, care ne amintește de Durer si Holbein.
Autoportret la 24 de aniJean Auguste Dominique Ingres, 1804
ulei pe pânza
Muzeul Condé, Chantilly, Franța
sursa
Ingres nu recurge mai niciodată la umbre. Umbra i se pare un element care îngreunează o fizionomie si o materializează. De aceea, cu excepția unor pete ușoare sub bărbie si a alteia sub buze, toata figura e ținuta in același ton palid, însa luminos. Volumul reiese numai din perfecțiunea desenului.
Tabloul de concurs este o compoziție de gen istoric. In Iliada se spune ca Ahile, supărat, se retrăsese in cotul sau și nu mai voise sa lupte de partea grecilor. Troienii câștiga atunci mari succese. Agamemnon, comandantul grecilor, trimite emisari la Ahile, care sa îl roage sa revină pe câmpul de lupta. Este momentul ales de Ingres.
Artistul se găsește încă sub influenta lui David, mai ales în felul în care concepe figurile drapate. Nudurile lui David, cam lipsite de viata, semănau prea mult cu statuile antice. Nudurile lui Ingres se apropie mai mult de natura.
In anul 1806, Ingres ia contact cu Italia. Ceea ce îl izbește mai întâi este opera lui Rafael, adică forma antica, nobila, armonioasa, asa cum o cunoscuseră grecii și cum ajunsese pana la artiștii Renașterii.
Se întâlnește si cu alte forme de arta, bazate tot pe desen: vasele etrusce, in realitate vase grecești, cele care pe un fond alb sau rozaliu, sunt ornamentate cu figuri conturate cu o simpla trăsătura. Ingres se interesează si de arta oriental, de miniaturile persane si de unele picturi chineze, care erau reducerea unei scene la o trăsătura sugestiva.
Face studii aproape după tot ceea ce vede, peisaje, figuri, obiecte, introducându-le în compozițiile sale.
Romantismul care apare în opera lui Ingres se caracterizează prin eleganta conturului, prin provocarea plăcerii, numai si numai prin înscrierea formelor și a mișcării într-o linie cursiva și mlădioasa, prin caligrafia acestui contur. Apoi, prin obținerea poezie formei pornind de la realitatea imediata, cu exagerarea detaliilor expresive în vederea stilului.
Ingres prezintă o curiozitate mereu vie pentru tehnici noi-și aceasta o trăsătura a romantismului sau - pentru fresce, de exemplu.
Totuși o duce greu la Roma. Prietenul sau, Bartolini, il invita atunci la Florența. In 1824 se întâmpla un eveniment care ii schimba cursul vieții. Din Italia, el trimisese la Paris câteva tablouri la Salon, care nu sunt apreciate. Dar, în anul menționat, statul francez ii comanda pentru catedrala din Montauban tabloul Jurământul lui Ludovic al XIII-lea, reprezentând momentul în care regale pune Franța sub protecția Fecioarei. Tabloul are un succes considerabil.
Printre operele trimise din Roma la Paris era și un tablou reprezentându-l pe Oedip, un compromise intre ceea ce Ingres învățase de la David, și va găsi aprecierea la Academia de Arte. Artistul reprezinta momentul în care eroul răspunde întrebărilor Sfinxului. Un nud bărbătesc de acest fel am fi găsit și în tablourile lui David sau ale davidienilor. Ingres însa merge mult mai departe in copierea naturii. In fata noastră e un tânăr minunat prins, conturat incisiv și cu toate amănuntele, evident și cu anumite imperfecțiuni ale trupului.
Mai târziu pictează scena dintre Jupiter si Thetis, de la Muzeul din Aix. Thetis ii cere lui Jupiter o favoare. Este redata măreția zeului, dar si slăbiciunile sale umane, ca sa înțelegem ca și el e simțitor ca toți bărbații la gratia femeiasca. La picioarele lui, Thetis simbolizează eternul feminin, insinuant, victorios, care în sfârșit a obținut ceea ce dorea.
Ingres se inspira de la prerafaeliți. Ca și ei, exagerează anumite detalii, de exemplu mana dreapta a lui Thetis, aproape cilindrica, cu care aceasta mângâie barba și gura lui Jupiter. Pictorul o imaginează ca o floare, cu aceeași gratie și frăgezime pe care o prezintă și tulpina si petalele nuferilor. Întreaga ei atitudine este ca de pisica lingușitoare.
Am vorbit de romantismul lui Ingres. In opera Visul lui Ossian însuși subiectul este romantic. Deci nu numai execuția, ci și subiectul fac din Ingres un pictor cu totul deosebit de estetica davidiana.
Visul lui OssianJean Auguste Dominique Ingres, 1811
Dar unul dintre cele mai glorioase tablouri ale sale este Marea odalisca. Este reprezentata printr-un contur gingășia și eleganta suprema a unei forme impecabile de trup femeiesc. Din nou constatam exagerări, de exemplu proporția bratului sau lungimea spatulei, despre care criticii spuneau ca are doua vertebre în plus. Cu toate acestea, avem înaintea noastră una dintre cele mai luminoase apariții ale unui trup femeiesc din arta secolului al XIX-lea.
Roger eliberând-o pe Angelica sau Perseu si Andromeda este executat tot sub impulsul tendințelor rafaelite, atât în compoziție cât și în aspectul figurilor.
Roger eliberând-o pe AngelicaJean Auguste Dominique Ingres, 1819
Ulei pe pânza
Muzeul Luvru, Paris
sursa
Scena e la suprafața fără profunzime. Trupurile aproape nu au relief. Unul dintre cele mai frumoase exemple de figura nuda de fecioara e trupul Angelicăi, uniform, în tonalitatea lui. Apoi, ca o exagerare, ca o deformare a realității, Angelica, de spaima, are gatul mai umflat ca în realitate.
Un detaliu imaginat cu mare îndrăzneala, tocmai sa dea impresia ca femeia aceasta, în momentul in care apare cavalerul sa o salveze, era în culmea groazei.
La Salonul din 1824, Ingres expune în același timp cu Delacroix, care prezintă Masacrul din Chios. Academia de Arta se simte amenințata de romantism, deci are nevoie de noi aderenți, cautându-i printre artiștii tineri. Cel dintâi nume care se ofera Academiei este cel al lui Ingres datorita marele sau succes cu Jurământul lui Ludovic al XIII-lea.
Operele romanticilor încep sa fie respinse de Salon. Apare o dușmănie intre Ingres și Delacroix.
Statul ii comanda lui Ingres Apoteoza lui Homer ca sa acopere plafonul uneia din sălile Luvrului. Homer reprezinta pentru artist simbolul cel mai strălucit al artei clasice, pe care o “divinizează”. Aducând un omagiu poetului, el ar dori sa exprime și toata admirația, toata recunoștința sa pentru cele mai mari genii ale omenirii. Deci, la fiecare, el le destina un loc in aceasta opera, ii pune sa formeze împreuna un cortegiu lui Homer orb, care, pe un tron, ca o divinitate, le primește omagiul și e încoronat de muza.
Opera aceasta, subtila si abstracta ca tema, prezintă calități și defecte, ca mai toate tablourile lui Ingres. Din aceasta cauza nu are succesul așteptat.
Mai târziu, episcopul din Autun ii comanda pentru catedrala din oraș Martirul Sfântului Simforian. Apare si aici disprețul pentru legile perspective. Cum Ingres nu era prea dotat pentru compoziții vaste, cu multe personaje, în tablou apare o îngrămădeala ilogica de personaje, gesticulând violent. Pictura este un eșec răsunător.
Disperat ca toata lumea il dușmănește, artistul părăsește orașul, obținând postul de director al Academiei franceze din Roma. Aici el trebuie sa se ocupe de educația artistica a pictorilor care luaseră Premiul Romei.Este una dintre cele mai liniștite perioade ale sale.
In 1841 se întoarce la Paris. Face multe portrete, impuse de relațiile sociale. In afara de portrete, apar cele mai frumoase nuduri ale sale: Venus Anadiomene și Baia turceasca.
Venus AnadiomeneJean Francois Dominique Ingres, 1848
ulei pe panza
Muzeul Conde, Chantilly, Franța
sursa
Moare în 1867.
Bibliografie: Manual de istoria artei (Clasicismul și Romantismul), George Oprescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1986
2 comentarii:
Il indragesc pe Ingres in special pentru rochiile si accesoriile pictate. A stiut sa surprinda moda vremii in luciri si sclipiri, ca nimeni altul.
O LUME CARE MI-SE PARE A-FI IREALA.CRISTIAN.
Trimiteți un comentariu