Despre pictura in ulei

“Pictura - ca orice arta - este în primul rând meserie” (N. Tonitza)

Pictura în ulei este cea mai răspândita dintre tehnicile pictorilor.

sursa

Practicata în Extremul Orient din epoci foarte îndepărtate, cunoscuta și folosita sporadic în Evul Mediu European, tehnica uleiului a fost perfecționata de frații Hubert și Van Eyck pe la începutul secului al XV-lea. Pana la ei, în timpul lor și câtăva vreme după aceea, pictura în ulei era de obicei o tehnica mixta, dependenta de tempera.

Datorita prestigiului de care se bucurau frații Van Eyck inca din epoca lor, culorile de ulei devin în scurta vreme un bun comun al pictorilor Europei veacului al XV-lea.

Sotii Arnolfini
Jan van Eyek, 1434
National Gallery, Londra
sursa

Daca privim din perspectiva epocii noastre, asistam la ceva care se aseamănă cu o explozie: în mai puțin de un secol Europa adopta o noua tehnica. De ce?

Explicația e simpla. O noua tehnica era așteptata de o buna bucata de timp. Străvechiul procedeu al temperei cu ou, care prin secolele XIII-XIV va atinge momentul de vârf, era folosit de majoritatea artiștilor Evului Mediu și al Renașterii timpurii, era tehnica obișnuita în atelierele unde și-au făcut ucenicia câțiva din marii maeștri renascentiști, printre care Leonardo, Perugino, Rafael. Prin ton, strălucire și durabilitate, culorile temperei cu ou sunt net superioare mult mai vechilor culori ale temperei cu clei, practicate in Egipt, Grecia si Roma veche, ca de altfel și în Evul Mediu pentru anluminuri.

Portretul unui barbat cu turban (posibil autoportret)
Jan van Eyek, 1433
National Gallery, Londra
sursa

Sfârșitul Evului Mediu este o epoca în care pentru prima oara artistul pare a deschide larg ochii în fata lumii reale, a unei lumi cu atribute de neconfundat. Materialitatea, concretețea corpurilor nu mai poate fi ignorata, anatomia omului și a viețuitoarelor impune mutații decisive, profunzimea spațiului și incidenta luminii asupra elementelor naturii, nu mai poate fi redat în tempera. Pictorii simt nevoia unei tehnici noi: aceasta va fi pictura în ulei.

sursa

Era o tehnica, ne spune Vasari, in care culorile străluceau fără sa mai fie necesar obișnuitul verniu aplicat pana atunci peste picturile în tempera și în plus apărea o noua facilitate: “vopselele se îmbinau intre ele mult mai bine decât cele amestecate cu apa”. Suntem aici în fata unui lucru extrem de important, poate esențial, întrucât din pricina uscării prea rapide a temperei pictorul care încercă un modeleu mai avansat, renunțând la decorativismul tradițional, trebuia sa recurgă la un complicat sistem de puncte și linii hașurate după modelul gravurii, fără ca lucrarea sa scape de o anumita rigiditate. Procedeul vechi era mult prea greoi. Daca tempera a cedat locul picturii în ulei este pentru ca ajunsese un instrument prea rudimentar, stângaci, care nu mai putea sluji nevoilor artistului noii epoci.

Limitele picturii în ulei, judecate prin comparatie cu alte tehnici, sunt evidente:

- durabilitatea și aerul solemn al frescei sunt de neegalat în ulei;
- catifelarea și caracterul mat al pastelului sunt greu de atins în tehnica uleiului;
- transparenta, finețea și delicatețea acuarelei ii sunt superioare;
- matitatea, satinarea și luminozitatea temperei cu emulsii nu sunt tocmai proprii picturii în ulei.

Aceste limite ne pot apărea dintr-un punct de vedere slăbiciuni, iar din altul superficialități.

Totuși pictura în ulei este un procedeu în care constrângerile tehnice, destul de multe, îngrădesc deseori libertatea de expresie, frânează exprimare libera a artistului. Este o pictura în care pasta nu acoperă suficient de bine, cu timpul devine semitransparenta, făcând sa apară straturi vechi, anulate de voința ultima a pictorului.

Aceste îngrădiri sunt cu neputința de ignorant, de aceea e instructiv sa le parcurgem:

- uleiul incorporate în culori are tendința sa se întunece; păstrarea îndelungata a culorilor în tuburi poate provoca râncezirea uleiului;

- suprapunerea straturilor nu se face la întâmplare, cu doar "gras peste slab" și "închis peste deschis";

- intervalul optim de uscare e de doua săptămâni;
- suprapunerile de proaspăt și semiproaspat sunt periculoase: apar dizolvări ale desuurilor, matizari, întunecări;
- diluantul prea gras întuneca pasta, iar cel prea slab o face fiabila;
- lipsa de flexibilitate a pastei picturale bine uscata o face casanta;
- materiile străine introduce uneori în pasta (nisip, ipsos etc.), nu adera intim la ea, totul finalizându-se fie prin desprinderi, fie prin alterări chimice, cromatice, tonale;
- pictura în ulei este sensibila la acțiunea multor agenți distructivi externi (lumina excesiva, întunericul, umiditatea, aerul poluat etc); se protejează straturile de culoare cu anumite verniuri finale, adesea prea lucioase, care trebuie înlocuite din timp în timp;
- prin îmbătrânire, pastele se modifica și duc la schimbări ale expresiei.

sursa

Sa vedem și argumente pozitive cu privire la pictura în ulei:

- strălucirea culorilor de ulei - infinit nuanțate - asociata cu transparenta și profunzimea lor, creează efecte superioare, care sunt greu de egalat în alte tehnici;
- materia colorata poate fi dirijata variat, de la pelicule foarte subțiri și glasiuri la demi-paste semitransparente și la paste pline opace;
- secativitatea convenabila, posibil de dirijat într-un sens sau altul, crează răgazul ca lucrarea sa poată fi modelata pe umed sau uscat;
- revenirile pe uscat sunt posibile fără riscuri privind durabilitatea operei;
- sunt abordate dimensiuni foarte variate, de la miniaturi pana la lucrări cu caracter monumental;
- bogăția și căldura expresiei specific picturii în ulei sunt inaccesibile lucrărilor executate în alte tehnici.

Prin secolele XVII-XVIII pictura în ulei pare sa își fi încheiat evoluția, pare sa își fi etalat deja tot ce era capabila sa ofere pictorilor ca procedeu etnic.

Secolul al XIX-lea, răscolit de fervoarea și apetitul pentru lumina al impresioniștilor, nu a adus nimic nou din punctul de vedere al procedeului. Pe de alta parte, nici în secolul XX nu pot fi semnalate noutăți reale în sensul discuției de fata.

In pofida faptului ca pare simpla și la îndemâna oricui, pictura în ulei are o logica elementara și ne îndeamnă sa o cunoaștem pentru a o putea stăpâni. Creatorul investește în opera sa eforturi nebănuite de cei de afara, iar opera, alcătuita dintr-un ansamblu de materii foarte diferite intre ele, continua sa lucreze și singura după ce a părăsit atelierul. Nici un creator nu poate fi indiferent fata de aceasta evoluție ulterioara, pentru ca ar fi indiferent fata de destinul propriilor strădanii – tabloul.

Bibliografie: Tehnica picturii în ulei, Liviu Lăzărescu, Editura Polirom, 2009, București