In Egiptul Antic s-a dezvoltat unul dintre cele mai vechi si de lunga durata centre de arta ale antichitatii.
Atat conditiile geografice cat si imprejurarile istorice ale Egiptului au fost favorabile dezvoltarii artei.
Egiptul este o regiune cu resurse naturale bogate. Din malul depus de revarsarile anuale ale Nilului se confectioneaza o caramida rezistenta. Colinele si falezele care strajuiesc de o parte si de alta valea Nilului, sunt bogate in cariere de porfir, granit, diorit, alabastru, calcar, gresie si alte materiale de constructie rezistente.
Desi in Egipt lemnul este rar si de esenta slaba, ca palmierul si unele specii de salcam, din regiunile nu prea indepartate ale Africii ecuatoriale se importa abanosul, iar din Liban cedrul, lemnul de esenta tare, foarte pretuit pentru confectionarea mobilelor de lux pentru clasa conducatoare. De asemenea din peninsula Sinai se importau aurul, argintul si arama, din care se lucrau podoabele.
Datorita asezarii sale geografice, inconjurat la sud si vest de deserturi, iar la nord de Marea Mediterana, Egiptul a fost ferit multa vreme de invazii puternice si a devenit unul dintre centrele cele mai importante ale artei antice.
Istoria artei egiptene antice poate fi urmarita aproape fara intrerupere de la sfarsitul mileniului al IV-lea i.Hr., cand se pun bazele statului egiptean, si pana in anul 525 i.Hr., cand Egiptul este cucerit de persi si isi pierde astfel independenta.
Arta si religia
Arta egipteana s-a dezvoltat in stransa legatura cu religia si in special cu cultul mortilor, element de baza al religiei egiptene.
Egiptenii credeau ca o parte a fiinite omenesti, numita “ka”, nu piere odata cu trupul, ci continua sa traiasca, avand aceleasi nevoi ca si defunctul inainte sa moara. Pentru ca aceasta parte sa se poata intoarce in trupul din care a plecat, se luau masuri speciale pentru ca el sa nu se descompuna si sa nu putrezeasca. In acest scop, trupurile mortilor erau imbalsamate cu diferite substante si transformate in mumii.
Tot ca mijloace de prevedere se depuneau in morminte statuile defunctilor, pentru a inlocui trupurile, in cazul in care acestea totusi se vor descompune, si se construiau morminte masive, pentru a apara ramasitele funerare o vreme cat mai indelungata. Aceasta practica a dus la dezvoltarea arhitecturii, sculpturii si picturii cu caracter religios-funerar, care aveau drept scop, potrivit cerintelor cultului, sa preamareasca inainte de toate pe faraoni, socotiti zei, si aristocratia. Saracii nu se bucurau de acest cult deosebit, ci erau ingropati direct in pamant, in cosciuge simple.
Impiedicata in dezvoltareea ei de nevoile stricte de cult si interesele de consolidare a ordinii de stat, creatia libera din vechiul Egipt a fost limitata, iar artistii au fost obligati sa respecte in operele lor regulile sau canoanele impuse de religie. Aceste restrictii au dat artei egiptene un aspect caracteristic.
Principalele canoane
Potrivit canoanelor stabilite, in basorelief si in pictura marimea personajelor era fixate in functie de rangul lor social. Astfel, imaginile faraonilor si ale zeilor erau de cateva ori mai mari decat cele ale oamenilor din popor. Capul si picioarele figurilor erau prezentate din profil, iar ochii, umerii si pieptul erau vazute din fata.
In sculptura, personajele erau asezate in pozitii frontale, astfel incat o linie perpendicular poate imparti corpul omenesc in doua parti absolute egale.
Cu toate acestea, constrangerile religioase si existent canoanelor nu au putut mentine arta egipteana neschimbata. Transformarile social-economice care au avut loc in Egipt de-a lungul veacurilor au produs modificari insemnate in creatiile artistice, operele de arta deosebindu-se de la o epoca la alta si chiar diferentiindu-se in cadrul aceleasi epoci.
In reprezentarea zeilor, a faraonilor si a aristocratiei, exigentele si constrangerile religioase erau insa mai mari si deci modificarile sunt mai putin vizibile; in schimb, in reprezentarea oamenilor din popor, creatia artistica era mai libera, iar apropierea de realitate mai evident. Din aceasta cauza, in arta egipteana deosebim doua cercuri tematice: un cerc tematic hieratic si sacerdotal, in care apar reprezentati zeii, faraonii si aristocratii, si un cerc tematic realist si popular, in care este reprezentat poporul.
Bibliografie: Istoria artelor plastice, Constantin Suter, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti-1963
2 comentarii:
bun ! bravo
;) Tare!
Trimiteți un comentariu